On n’oublie rien de rien

….de fiecare data cand termin de vazut un film regizat de Resnais imi vin in minte versurile lui Jacques Brel pentru ca mi se pare ca se potrivesc perfect cu impresia lasata de filmele lui stranii. A fost nevoie sa citesc undeva despre Les herbes folles sa realizez ca in afara de binecunoscutele Marienbad si Hiroshima nu am vazut alte filme ale regizorului asa ca am cautat ce mai aveam nevazut.

La guerre est finie si Muriel ou le temps d’un retour par la prima vedere sa aiba atat de putine in comun ca, daca nu ai sti dinainte, ai putea jura ca au regizori diferiti.

In La guerre est finie(1966) Yves Montand interpreteaza un membru al partidului comunist spaniol stabilit in Franta care mentine legaturile cu formatiunile  opozante regimului lui Franco. Este un film cu revolutionari, nume de cod, capcane la granita, daca nu ar fi fost Resnais in spatele lui probabil ar fi iesit un thriller clasic. Dar nu pe politica si spionaj se pune accentul in film, asa cum te-ai astepta, ci mai mult pe nesiguranta si indoielile personajului care nu mai gaseste raspunsuri in schimbarile din jur.

In Muriel ou le temps d’un retour(1963) e mai evidenta amprenta lui Resnais in primul rand prin tema memoriei, a trecutului care revine in viata personajelor dar si prin acea alaturare bizara de cadre care-i este caracteristica si care lasa deschisa seria interpretarilor. Delphine Seyrig, perfecta in rolul din Annee derniere a Marienbad, este aici proprietara unui anticariat a carei intreaga existenta a stat sub semnul a “ce s-ar fi intamplat daca…” si care lasa acele scenarii din trecut sa se strecoare in prezent cu ocazia vizitei unei persoane dragi.

O a doua poveste, mai interesanta din punctul meu de vedere, este cea a fiului ei vitreg intors din razboiul din Algeria, urmarit de amintirea unei femei de a carei moarte se simte vinovat. Muzica este stranie, aparentele sunt inselatoare, relatiile dintre personaje se schimba in permanenta o data cu unele amanunte din trecut. Cam multe experimente pentru dispozitia pe care o aveam totusi… sunt genul de filme pe care le apreciez pentru stilul narativ original sau montajele interesante dar nu raman printre filmele mele preferate si nici nu simt nevoia sa le revad.

Povestile artificiale ale lui Fortunato

Incantata de posibilitatea descoperirii unei alte comori printre titlurile necunoscute din biblioteca zilele trecute am ajuns sa citesc o carte de la Editura Art cu un subiect promitator, sau cel putin asa aveam impresia: modul in care cateva grupuri de personaje din medii diferite percep razboiul, atitudinea lor idealista sau anti-razboi. Ca structura, cartea incearca sa dezvolte mai multe planuri: actiunea se petrece fie in Italia intr-o localitate de langa Roma, fie in Londra sau pe frontul din Africa de Nord dar evenimentele sunt precipitate, conflictele dintre personaje fortate, totul se inscrie intr-un lung sir de clisee: de la aviatorul englez pasionat de cartile Virginiei Woolf care vrea sa restabileasca ordinea si masura intr-o lume haotica la asistenta devenita peste noapte scriitoare, revoltata ca-si iroseste tineretea printre morti si raniti.

Sunt folosite si cateva scrisori sentimentale trimise de pe front care ar trebui sa accentueze absurditatea razboiului. Dar totul este artificial, fad, este o carte scrisa in fraze foarte scurte, scriitorul comprima cat mai mult povestile neverosimile ale personajelor si de cele mai multe ori rezultatul e doar o relatare grabita a unor dulcegarii.

The cinema uses the language of dreams

“Talking about dreams is like talking about movies, since the cinema uses the language of dreams; years can pass in a second and you can hop from one place to another. It’s a language made of image. And in the real cinema, every object and every light means something, as in a dream.” (Federico Fellini)

Ambitii si femei fatale

Room at the Top (1959) este o drama despre diferentele de clasa si ambitia unui personaj de a sari cateva trepte pe scara sociala, subiecte care acum ar putea sa para pretentioase. Filmul regizat de Jack Clayton a aparut insa intr-un moment in care surprindea perfect ierarhizarea societatii in Anglia de dupa al doilea razboi mondial, in acelasi timp starnind rumoare prin unele scene considerate pe atunci prea indraznete.

Personajul interpretat de Laurence Harvey este oportunistul tipic: arogant, nerabdator, care ar face orice sa-si atinga scopurile, chiar sa se casatoreasca cu fiica unui afacerist daca asta i-ar asigura un loc in cercurile influente in care si-ar dori sa traiasca. Pana sa intre in scena Alice Aisgill  predominanta e tematica sociala, critica generatiei care isi gaseste valorile cele mai importante in statut, bani si putere. Dar dupa aparitia personajului interpretat de Simone Signoret treci de sentimentul initial: filmul nu ti se mai pare atat de anost, conflictele dintre personaje sunt mai accentuate si in unele situatii par sa domine tematica sociala.

Mi-a placut ca, inca din momentul in care se cunosc pe o scena, relatiile celor doi apar ca un joc al rolurilor: Alice e cea care isi interpreteaza rolurile doar pe scena iar cu cei din jur e de o sinceritate dezarmanta, in timp ce Joe isi joaca rolurile in viata de zi cu zi cu orice persoana intalnita in afara de Alice. Ea este femeia nefericita intr-un mariaj plictisitor, o prezenta cu acel aer provocator de femeie fatala, senzuala dar nu vulgara, care m-a facut sa ma gandesc la Jeanne Moreau in prima noapte de dragoste a cinematografului francez.

In definitiv Room at the Top are povesti consistente si personaje complexe  asa ca nu-mi explic de ce am dat de el cautand filme in care a mai jucat Signoret si nu pentru ca l-am vazut recomandat de cineva. Poate nu e pe placul tuturor dar merita vazut macar pentru cum Signoret surprinde nuantele unui rol care i se potriveste perfect.

Momente risipite

Louis Garrel intr-o sala de clasa inconjurat de chipuri angelice ascultand muzica Mariei Callas intr-unul din filmele lui Christophe Honoré

Doi straini care cauta pretexte sa se intalneasca la un pahar de vin intr-o cafenea la malul marii intr-o poveste cu parfum de magnolie, semnata de Marguerite Duras

Un tango neasteptat, miscari fluide intr-un decor minimalist alb-negru amintind parca de inceputurile dansului, intr-un film-spectacol de Saura

Improvizatie

…acesta ar fi cuvantul care ar rezuma cel mai bine primul roman publicat de Michael Ondaatje in 1976. Nu prea stiam la ce sa ma astept, mai ales ca dupa ce am citit Divisadero am ramas cu pareri amestecate in privinta scriitorului. Dar cineva s-a gandit ca mi-ar placea atmosfera New Orleansului inceputului de secol XX asa ca l-am lasat pe Ondaatje sa-mi mai spuna o poveste, cea a lui Buddy Bolden, trompetist asociat cu inceputurile jazzului din a carui muzica nu a ramas insa nimic inregistrat. Pana acum viata lui a capatat contur prin marturiile celor care l-au cunoscut, zvonuri sau diverse documente neoficiale astfel incat citind cartea sau cautand detalii despre Buddy Bolden ai impresia ca e vorba de o legenda si nu un personaj real.

In Coming through Slaughter confuzia e accentuata si de modul in care Ondaatje fragmenteaza capitolele cu descrieri ale New Orleansului, interviuri ale cunoscutilor lui Bolden sau ale celor care au cantat cu el, anchete ale politiei, versuri, rapoarte ale spitalului de boli mintale unde a fost internat in ultima parte a vietii.  In privinta personajelor secundare, exista in carte o multime de povesti interesante, mi-a placut mai ales cea a lui  Ernest J. Bellocq, un fotograf care a ramas cunoscut pentru fotografiile prostituatelor din Storyville dar de care pana acum nici nu auzisem.

Pentru prima carte publicata cred ca Ondaatje a riscat destul de mult, sa lase subiectul in plan secundar si sa experimenteze atat de mult cu forma romanului. Nu ma intelegeti gresit: jocul de oglinzi care lasa sa se intrevada viata lui Bolden e interesant si toate acele divagatii sfarsesc prin a contura un alt personaj sau un detaliu important din viata muzicianului dar cred ca in final depinde ce asteptari ai ca cititor. O persoana interesata de viata lui Bolden ar putea fi dezamagita pentru ca de-a lungul lecturii nu stii ce e adevar si ce fictiune in romanul lui Ondaatje asa cum esti si avertizat la sfarsitul romanului de micile ajustari ale datelor sau faptelor. Dar daca citesti cartea de curiozitate, ca experiment sau pentru atmosfera New Orleansului jocurilor de noroc, al prostituatelor si jazzului, ai putea sa le dai dreptate celor care o considera “the finest jazz novel ever written”.

We all have dreams of leaving…

Doua voci care ma urmaresc zilele astea

Dulcea lume de dupa

In ultima luna am citit destul de putin, cartulii usurele sau la limita beletristicii: cateva nuvele de Christa Wolf, povestea unei obsesii pusa pe hartie atat de frumos de Marguerite Duras si o brosura-experiment de Huxley – The Doors of Perception. Nu stiu de ce nu am prea avut chef de citit dar cartea care m-a scos din acea stare de indiferenta, plictis, spuneti-i cum vreti, a fost in mod surprinzator Dulcea lume de dupa.

Russell Banks porneste de la un accident care ar putea fi subiectul unei stiri si tese in jurul lui nuante cu ajutorul vocilor a patru personaje afectate de accidentul respectiv. Cum se schimba viata unei comunitati dupa ce-si pierde copiii, dar mai ales pe umerii cui cade vina. Si pentru ca sunt foarte putini cei care cred intr-o culpa a destinului, cineva trebuie pedepsit, toata aceasta vanatoare de raspunsuri instrainand familiile.

Cartea se citeste foarte usor, desi tonalitatea discursului se schimba de la un capitol la altul si trebuie sa fii atent la cum se reordoneaza detaliile accidentului in functie de amintirile personajului care-si spune povestea: soferita autobuzului, un parinte care si-a pierdut copiii in accident, avocatul care vrea sa reprezinte familiile sau unul din copiii care au supravietuit. O data dezvaluirile facute, intervine si problema moralitatii: la un moment dat spre sfarsitul cartii ai senzatia ca scriitorul incearca sa te convinga ca acele personaje pe care la inceput le compatimeai nu numai ca nu-ti merita compasiunea dar poarta in unele cazuri o vina mai mare decat cea pusa in discutie pana atunci.

Mi-a placut ideea de oras care are nevoie de copiii sai asa cum are nevoie o familie, fara copii comunitatea transformandu-se intr-o simpla adunatura de indivizi izolati. Am apreciat si cum scriitorul a surprins prin ochii unui strain atmosfera stranie a localitatii ingropate in zapada cu obiceiurile si farmecul ei amortit inainte ca ordinea lucrurilor sa fie deranjata si personajele sa trebuiasca sa-si asume consecintele slabiciunilor lor, ignoranta sau confuzia.

O carte tulburatoare despre copii pierduti intr-un fel sau altul, potrivita pentru primele zile de toamna.

Les heures bleues

“A une certaine heure de la nuit il n’y a plus aucun bruit autour de la maison. A la marée basse à cette distance de la chambre, on entend seulement le battement espacé du ressac, sans écho aucun. Dans cette trève il n’y a plus les aboiements des chiens ni la ferraille des camions. C’est après les derniers passages des gens, aux approches du jour, que les heures se vident de toute substance jusqu’à devenir des espaces nus, des sables de pure traversée. Le souvenir du baiser est alors très fort, il brûle leur sang, il fait qu’ils ne parlent pas, ils ne peuvent pas.” (Marguerite Duras – Les yeux bleus, cheveux noirs)

Long Day’s Journey into Night

Am mai vazut filme avand la baza o piesa de teatru dar pot sa spun ca niciunul nu mi-a lasat atat de pregnant senzatia ca sunt in primul rand in timpul unei reprezentatii. Long Day’s Journey into Night a aparut in anul 1962 ca adaptare a piesei cu acelasi nume scrisa de Eugene O’Neill, avandu-i ca protagonisti pe Katharine Hepburn, Ralph Richardson, Jason Robards si un foarte tanar Dean Stockwell care la inceput as fi putut jura ca nu se va ridica la nivelul colegilor sai de platou ….sau de scena?

Filmul urmareste o zi din viata unei familii care se destrama incetul cu incetul in ciuda incercarilor membrilor ei de a nega realitatea sau de a o invalui in minciuni confortabile pentru a pastra iluzia normalitatii. Alcoolism, avaritie, boala, conflicte intre frati, esec, dependenta de morfina si un strop de nebunie: o miza formidabila pentru un film in care aparent nimic nu se intampla. Totul in nuantarea crizei familiei se bazeaza pe performanta actoriceasca a celor patru actori. René Clair sustinea ca nu exista actori care sa poata excela in acelasi timp si in teatru si film dar este de ajuns sa o vezi pe Hepburn in timpul unui singur schimb de replici sau pe Stockwell vorbind despre mare sa reconsideri teoria. Regizorul Sidney Lumet isi aminteste de performanta actritei in cartea sa “Making movies”:

“Kate built that character stone by stone. Something was still tight about the performance until the end of the second week. There’s a moment in the script when her youngest son, trying to cut through her morphine haze, screams at her that he’s dying of consumption. I said: Kate, I’d like you to haul off and smack him as hard as you can. She started to say that she couldn’t do that, but the sentence died halfway out of her mouth. She thought about it for thirty seconds, then said: Let’s try it. She hit him. She looked at Dean’s horrified face, and her shoulders started to shake. She dissolved into the broken, frightened failure that was so important an aspect of Mary Tyrone. The sight of that giant Hepburn in such a state was the personification of tragic acting.”

Dar revenind la pelicula, este imposibil  sa nu remarci modul in care au fost folosite de-a lungul filmului lumina si intunericul pentru a marca starile personajelor, mai ales trecerile de la luciditate la nebunie ale mamei dependente. Astfel incat, o data cu succesiunea scenelor, se poate observa cum de la spatiul deschis de la inceputul filmului membrii familiei se retrag in spatiul intunecat si claustrant al casei unde au loc majoritatea dezvaluirilor. Un film cu personaje complexe, dar mai incarcat si dificil de urmarit comparativ cu adaptarile pieselor lui Tennessee Williams de exemplu. Mi-ar fi placut sa pot citi piesa inainte, sa-mi dau seama in ce masura a fost transpusa pe pelicula. Acum cativa ani cand mi-a cazut in mana o carte de O’Neill m-am multumit sa citesc doar “Straniul interludiu” si din pacate acum nu i-am mai gasit piesele prin librarii. Acelasi lucru mi s-a intamplat cand am cautat si ceva de Ibsen si Shaw, ceea ce ma face sa cred ca editurile nu mai sunt atat de interesate de dramaturgie.

La Luciernaga

Cum sa furi o palarie in pasi de tango…

O scurta iesire din rutina

Cateva zile libere pe care aveam de gand sa le petrec la Braila s-au transformat intr-o mini-vacanta in toata regula. Cautand putina liniste si racoare am fugit la munte cateva zile in zona Bran-Moeciu de Jos asa ca imi cer scuze pentru raspunsurile intarziate la mailuri. Nici nu tin minte ultima oara cand am stat atata timp fara internet sau fara sa ma gandesc la contracte, facturi si alte griji de genul asta. Zona e minunata (am pus cateva poze aici), insa m-a surprins faptul ca, in afara turistilor straini atrasi de legenda castelului Bran, majoritatea pensiunilor si hotelurilor erau goale iar localnicii se intreceau in oferte sa atraga mai multi turisti decat vecinii. Am umblat pana cadeam de oboseala, m-am ratacit pe munte dar am si ras cum nu am mai ras de multa vreme. Nu as mai fi plecat de acolo.

Intoarsa la Constanta, citesc la Diana ca s-a deschis un targ in pavilionul expozitional, la doi pasi de mine asa ca a trebuit sa vad despre ce e vorba. Am dat de liniste si aici, spatiu aerist si o combinatie interesanta de carti, bijuterii, antichitati, putina muzica clasica, chiar si un stand cu masti venetiene de la care am furat o carte de vizita in cazul in care nu-l mai gasesc data viitoare. Nu am avut timp sa ma uit cu atentie la oferte dar fata de alte astfel de targuri care se organizeaza in Constanta, sunt incantata de rezultat. Acum sa vedem cat rezista minunea, pentru ca vorbind cu una din doamnele de la standuri, am inteles ca multi se gandesc sa se retraga de la targ inainte de 16 august din lipsa de clienti.

In alta ordine de idei, vara asta trece mult prea repede…

Fructele maniei

Spuneam undeva ca in ultimii ani nemtii fac filme din ce in ce mai bune si cred ca Der Baader Meinhof Komplex este o dovada. Regizata de Uli Edel, pelicula s-ar incadra foarte bine in categoria filmelor-documentar pentru ca prezinta un episod din istoria recenta a Germaniei, urmarind gruparea numita Rote Armee Fraktion de la constituirea ei in 1967 si pana in 1977, cand liderii sunt judecati in cadrul unui proces controversat .

De-a lungul anilor ideologia se schimba si ce la inceput reprezinta doar o grupare de studenti revolutionari care-si justifica actiunile invocand dreptatea si lupta impotriva imperialismului american, se transforma intr-o grupare de gherila urbana condusa de Andreas Baader, Gudrun Ensslin si Ulrike Meinhof .

Actorii din rolurile principale sunt foarte bine alesi, mai ales Martina Gedeck in rolul jurnalistei Ulrike Meinhof. O mai vazusem in Das Leben der Anderen dar aici mi s-a parut mult mai expresiva, dintre personaje cred ca ea a avut de spus povestea cea mai interesanta, renuntand la tot si trecand din tabara observatorilor in cea a teroristilor. Asadar, mi-au placut actorii si subiectul( avand in vedere ca nu stiam mare lucru despre RAF iar filmul m-a facut sa caut mai multe informatii) dar daca ar trebui sa-i gasesc si parti negative, as spune ca in ultima parte a peliculei, in care liderii gruparii sunt in inchisoare, ritmul nu mai este acelasi si motivatia din spatele actiunilor noilor membri nu mai este atat de clara.

Reading

Mai multe aici

Posibilitati

Am citit povestirile lui Onetti de-a lungul a doua saptamani, in paralel cu alte doua carti si deja am inceput sa le duc dorul ca alternativa. Stiam ca orice alta carte deschideam, puteam sa ma intorc oricand la acel univers in care e atat de usor sa-ti reconstruiesti existenta din aceleasi piese dar in mod diferit, in care poti alege daca vrei sa-ti duci viata sau sa mori in visul in care te-ai simtit cel mai fericit.

Am observat ca Onetti ramane si in proza scurta un scriitor al gesturilor, carora le da semnificatii nebanuite, si are darul acela de a te face sa-i indragesti povestirile desi nu au un final fericit, desi sunt povestile triste ale unor personaje singuratice, urmarite de greselile din trecut, de fantasma unui frate mort, a unei foste iubite, a unei nunti care nu a mai avut loc. Personaje care nu pot si nu vor sa-si controleze viata reala, dar care evadeaza in vis si fantezie. Adevarul si identitatea devin  notiuni relative pentru locuitorii din Santa Maria, oras intalnit si aici in majoritatea povestirilor: intr-una din primele, “posibilul Baldi” inventat pentru o necunoscuta intalnita pe strada pare mai real decat avocatul Baldi cu o existenta banala pe care personajul vrea sa-l dea uitarii pentru un moment.

Nu am remarcat sau poate nu am fost atat de atenta in Viata scurta si Despartiri la simbolurile presarate de Onetti in text, cred ca ies in evidenta mai mult in povestirile din “Istoria cavalerului”: armele ca amenintare, fotografiile, in “Tristete in doi” distrugerea unei gradini anunta moartea femeii a carei intreaga existenta fusese legata de acel spatiu. Femeile sunt prezentate de autor in ipostaze extreme, simbolizand fie inocenta- ca adolescente sau mirese- fie promiscuitatea ca iubite infidele sau prostituate. Si cred ca de aceea, desi perspectiva este, de cele mai multe ori, a barbatului, iti amintesti mai degraba de copila pistruiata in rochie galbena sau de mireasa care hoinareste pe strazi in iluzia intretinuta de restul orasului (parca amintind de un personaj al lui Pirandello care traieste intr-o farsa asemanatoare).

Mie mi-a placut mult volumul si-l recomand oricui vrea sa vada cum imagineaza Onetti o lume in care totul pare posibil.

“Pentru mine, stiti deja, faptele nude nu inseamna nimic. Important e ceea ce contin ori ascund in ele, si abia apoi sa aflu ce se ascunde in spatele lor si tot mai departe, in fondul definitiv, la care nu vom ajunge nicicand.”

“Afara noaptea era grea, iar ferestrele deschise ale orasului lasau sa cada in misterul laptos al cerului tainele vietilor, dorurile si obiceiurile oamenilor din case.”

“Cand se lasa seara in Santa Maria, fluviul dispare, se retrage fara valuri in umbra, cum se strange un covor; cadentat, campul se napusteste prin dreapta, ne invadeaza si umple matca fluviului. Singuratatea nocturna in apa ori pe malul ei poate oferi, presupun, amintirea ori neantul, sau un viitor voluntar; noaptea campiei, care se intinde precisa si neimblanzita, neingaduindu-ne decat sa ne regasim pe noi insine, lucizi in prezent.”

Jazzy mood

Portraits in Jazz