Reading

Mai multe aici

Posibilitati

Am citit povestirile lui Onetti de-a lungul a doua saptamani, in paralel cu alte doua carti si deja am inceput sa le duc dorul ca alternativa. Stiam ca orice alta carte deschideam, puteam sa ma intorc oricand la acel univers in care e atat de usor sa-ti reconstruiesti existenta din aceleasi piese dar in mod diferit, in care poti alege daca vrei sa-ti duci viata sau sa mori in visul in care te-ai simtit cel mai fericit.

Am observat ca Onetti ramane si in proza scurta un scriitor al gesturilor, carora le da semnificatii nebanuite, si are darul acela de a te face sa-i indragesti povestirile desi nu au un final fericit, desi sunt povestile triste ale unor personaje singuratice, urmarite de greselile din trecut, de fantasma unui frate mort, a unei foste iubite, a unei nunti care nu a mai avut loc. Personaje care nu pot si nu vor sa-si controleze viata reala, dar care evadeaza in vis si fantezie. Adevarul si identitatea devin  notiuni relative pentru locuitorii din Santa Maria, oras intalnit si aici in majoritatea povestirilor: intr-una din primele, “posibilul Baldi” inventat pentru o necunoscuta intalnita pe strada pare mai real decat avocatul Baldi cu o existenta banala pe care personajul vrea sa-l dea uitarii pentru un moment.

Nu am remarcat sau poate nu am fost atat de atenta in Viata scurta si Despartiri la simbolurile presarate de Onetti in text, cred ca ies in evidenta mai mult in povestirile din “Istoria cavalerului”: armele ca amenintare, fotografiile, in “Tristete in doi” distrugerea unei gradini anunta moartea femeii a carei intreaga existenta fusese legata de acel spatiu. Femeile sunt prezentate de autor in ipostaze extreme, simbolizand fie inocenta- ca adolescente sau mirese- fie promiscuitatea ca iubite infidele sau prostituate. Si cred ca de aceea, desi perspectiva este, de cele mai multe ori, a barbatului, iti amintesti mai degraba de copila pistruiata in rochie galbena sau de mireasa care hoinareste pe strazi in iluzia intretinuta de restul orasului (parca amintind de un personaj al lui Pirandello care traieste intr-o farsa asemanatoare).

Mie mi-a placut mult volumul si-l recomand oricui vrea sa vada cum imagineaza Onetti o lume in care totul pare posibil.

“Pentru mine, stiti deja, faptele nude nu inseamna nimic. Important e ceea ce contin ori ascund in ele, si abia apoi sa aflu ce se ascunde in spatele lor si tot mai departe, in fondul definitiv, la care nu vom ajunge nicicand.”

“Afara noaptea era grea, iar ferestrele deschise ale orasului lasau sa cada in misterul laptos al cerului tainele vietilor, dorurile si obiceiurile oamenilor din case.”

“Cand se lasa seara in Santa Maria, fluviul dispare, se retrage fara valuri in umbra, cum se strange un covor; cadentat, campul se napusteste prin dreapta, ne invadeaza si umple matca fluviului. Singuratatea nocturna in apa ori pe malul ei poate oferi, presupun, amintirea ori neantul, sau un viitor voluntar; noaptea campiei, care se intinde precisa si neimblanzita, neingaduindu-ne decat sa ne regasim pe noi insine, lucizi in prezent.”

Jazzy mood

Portraits in Jazz

Punct contrapunct

Este doar a doua carte de Huxley pe care o citesc asa ca nu am avut cum sa-mi formez o opinie clara asupra operei lui pana acum dar totusi, acest scriitor are ceva ce ma intriga.  Geniul si zeita mi-a lasat impresia unei piese de teatru: spatiu relativ delimitat, personaje putine cu anumite referinte la mitologie, fiind accentuate in special tipologiile, in timp ce in Punct Contrapunct scriitorul schimba registrul si te arunca in mijlocul conversatiilor pretentioase a zeci de personaje din cercurile mondene ale Londrei interbelice.

Cartea nu are o intriga bine conturata, sunt construite insa mai multe intrigi marunte in functie de cuplul care este in centrul atentiei pe moment si de aceea, la inceput, m-am lasat dusa de valul de relatii, secrete si ganduri dezvaluite cu fiecare pagina. Huxley scoate la iveala conflicte de putere, personaje fara convingeri care plutesc parca in deriva in lumea fastuoasa a palatului Tantamount, altele care sunt revoltate in permanenta si cauta o schimbare, un savant pasionat de muzica lui Bach, un pictor arogant care traieste in trecut, cupluri care se formeaza si se destrama pe considerente de clasa sau avere.

Romanul este scris ca o satira la adresa acestei lumi viciate, a Londrei diferentelor de clasa si pasiunilor marunte. Primul gand pe care l-am avut a fost ca nu am mai intalnit de multa vreme un scriitor care sa aiba atata rabdare in a-si creiona personajele. Si la atatea tipuri de personaje, autorul foloseste tot atatea tehnici narative: alterneaza fragmente narate la persoana a treia cu monoloage, episoade din trecutul personajelor, scrisori sau chiar scurte eseuri cuprinse in jurnalul unui scriitor. Mi-a placut acel fragment din insemnarile lui Philip Quarles care aduce in discutie muzicalitatea fictiunii dar, sincera sa fiu, pana sa ajung acolo cu lectura nu m-am gandit la roman ca avand o structura muzicala. Din aceasta perspectiva romanul poate reprezenta o succesiune de variatii asupra mastii sociale, a diferentei dintre aparenta si esenta in relatiile cu ceilalti.

Per ansamblu mi-a placut stilul lui Huxley si cred ca urmatoarea carte citita va fi Minunata lume noua. Nu am inteles insa de unde acea schimbare de ritm spre sfarsitul romanului pe care am observat-o si in Geniul si zeita, de ce, fie ca e vorba de un accident, fie de o crima, Huxley simte nevoia sa-si pedepseasca intr-un fel personajele…

Ne jucam din nou

Feeria are pentru mine o leapsa de genul “ce-ar fi daca” si cu ocazia asta o sa-i raspund si lui Cinabru ale carui intrebari beletristice le-am ignorat pana acum. La prima insa am trisat putin si am sarit peste cele la care nu aveam nici cea mai mica idee ce sa raspund. So here we go:

Cateva filme

Am spus eu ca nu mai recurg la astfel de postari kilometrice in care vorbesc de mai multe filme sau carti dar iar s-au adunat cateva filme care cred ca ar fi alegeri foarte bune in cazul in care intr-o seara vreti sa vedeti ceva diferit.

Cleo de 5 a 7 (1962) urmareste doua ore din viata unei cantarete capricioase si egoiste. In asteptarea rezultatului unor analize ea se plimba pe strazile Parisului, face cumparaturi, se intalneste cu prieteni mai vechi sau cunoaste alte personaje. Intr-un fel e corespondentul in cinematografie a ceea ce vorbeam intr-un post mai jos despre Paris pentru ca in paralel cu povestea lui Cleo ne este prezentat acel Paris al cafenelelor galagioase, stradutelor aglomerate si atelierelor de arta. Se experimenteaza mult in film, are unele cadre surprinzatoare care te fac sa treci peste povestea des intalnita in astfel de filme. De exemplu mie mi-a placut scena de deschidere in care aflam despre viata lui Cleo o multime de detalii prin intermediul unei ghicitoare, inainte sa vedem personajul. Cleo de 5 a 7 este regizat de Agnes Varda care, pentru cei care pot sa ajunga, are un film autobiografic in cadrul Festivalului de Film European de anul acesta.

L’Histoire d’Adele H.(1975) Nu as fi ghicit ca este regizat de Truffaut. Un film intunecat care are la baza jurnalul tinut de fiica lui Victor Hugo in perioada de dupa moartea surorii sale, cand, indragostita de un locotenent, fuge de acasa si-si ascunde identitatea, urmandu-l pe acesta in Halifax si  Barbados. In momentul in care este respinsa si el se casatoreste cu altcineva, dragostea  se transforma in obsesie si mai apoi in nebunie. Nu stiu cat de mult se apropie aceasta poveste romantata de adevar dar nu-mi amintesc sa o fi vazut pe Isabelle Adjani intr-un rol care sa-i dea ocazia sa joace asa. Filmul este, pentru mine cel putin, o dovada ca o actrita care interpreteaza foarte bine un rol nu transforma automat pelicula intr-una buna.

Noche de Los Girasoles (2006) este un film puzzle pe care nu prea stiu unde sa-l incadrez: drama, thriller…Porneste de la o crima comisa intr-un lan de floarea soarelui, si de aici pelicula e impartita in 6 episoade interconectate care au legatura cu acea crima, fiecare din ele prezentand perspectiva unui personaj sau a unui grup de personaje: doi locuitori ai unui sat izolat de lume, un agent de vanzari, o echipa de speologi care cerceteaza o pestera nou descoperita, politistul orasului care pare a fi singurul care vrea sa afle adevarul. Filmul demonstreaza cat de inselatoare poate fi perspectiva unei singure persoane si ca raul sau moralitatea in general sunt notiuni relative: o persoana considerata “buna” poate deveni un ucigas in cateva secunde daca apare o motivatie, alta care ar trebui sa apere legea ar santaja fara sa ezite daca ar avea ocazia.

Cinq Fois Deux( 2004) prezinta viata unui cuplu  impartita in cinci secevente dar acestea sunt inversate din punct de vedere cronologic. Astfel, scena de deschidere a filmului este cea in care Marion si Gilles divorteaza iar pana la sfarsitul filmului trecem prin toate etapele cuplului pana in momentul  in care s-au cunoscut. In ciuda modului in care a fost conceput filmul si a faptului ca-ti starneste curiozitatea de la o secventa la alta, mi s-a parut prea incarcat de clisee, regizorul a ales o poveste atat de comuna incat e imposibil sa nu fi experimentat sau sa fi vazut la cei din jur una din situatiile sau problemele infatisate. Nu mi-a placut nici actrita din rolul principal dar ramane totusi un film de vazut intr-o dupa-amiaza cand vrei sa lenevesti si sa vezi un film relaxant.

Un Coeur en Hiver(1992) Pot sa spun ca filmul regizat de Claude Sautet este o poveste de dragoste atipica pe muzica de Ravel. Atipica prin reactiile personajelor si deznodamant, pentru ca la prima vedere pare a fi o poveste despre un triunghi amoros spusa de atatia alti regizori. Daniel Auteuil interpreteaza un lutier tacut, enigmatic a carui existenta se invarte numai in jurul muzicii si a instrumentelor pe care le creeaza. Pana in momentul in care in viata partenerului sau de afaceri intra Camille, o violonista interpretata de Emmanuelle Beart care destrama rutina atat de confortabila din viata lui Stephane si schimba modul in care cele 3 personaje interactioneaza. Un film sofisticat  in care totul se potriveste, de la alegerea actorilor pana la muzica

lui Ravel care puncteaza atat de frumos emotiile personajelor.

Coco avant Chanel

O pagina de dragoste

Zilele trecute citind O pagina de dragoste de Zola ma gandeam cat de mult datoreaza Parisul literaturii si cinematografiei si cate persoane au fost dezamagite cand i-au calcat strazile prima data. Cu siguranta nu ar mai fi avut aceeasi aura de oras boem, al indragostitilor si artistilor sau al luxului si elegantei daca nu ar fi fost decorul atator povesti romantate imaginate de regizori si scriitori. In O pagina de dragoste de exemplu cred ca trece si peste a fi un cadru in care personajele isi poarta virtutile si viciile, devenind unul dintre personaje. Am luat cartea de la ultimul schimb de carti pentru ca nu-l mai citisem pe Zola din liceu si vroiam sa vad daca imi mai amintesc ceva despre membrii familiei Rougon Macquart. De amintit nu prea mi-am amintit dar ce am gasit in paginile cartii a fost destul de diferit de ce impresie am purtat toti anii acestia asupra cartilor scriitorului.. In sensul ca atunci cand vorbeam de Zola aveam in minte mai degraba atmosfera apasatoare din Germinal decat cea din La Paradisul femeilor.

O pagina de dragoste nu este asadar doar o poveste de dragoste asa cum Parisul nu este pentru Zola doar o scena pe care personajele isi joaca rolurile. Pe scurt, Helene se muta din provincie cu fiica sa posesiva si dupa moartea sotului ajunge in din ce in ce mai des in compania familie Deberle, avand o legatura cu medicul fetei. In scriitura este prinsa o critica a saloanelor frivole din Parisul secolului al XIX-lea dar se intrepatrund si teme din alte romane ale scriitorului cum ar fi originea averilor, bolile ereditare, conflictul dintre datorie si instinct.

In orice caz, ce mi-a placut cel mai mult si cred ca o sa-mi ramana in minte este  modul in care scriitorul a conturat temperamentul posesiv al copilei, pe alocuri inspaimantator si acel Paris pe care personajele il au mereu aproape dar in final nu ajung sa-l cunoasca:

“Parisul disparut avea odihna visatoare a unui urias care lasa sa invaluie noaptea si ramane acolo, nemiscat o clipa, cu ochii deschisi. Nimic nu o induiosa mai mult pe Helene decat acest moment de oprire in viata cetatii. De trei luni de cand nu mai iesise, tintuita langa patul Jeannei, n-avea alt tovaras de veghe la capataiul bolnavei decat marele Paris asternut in zare. Parisul era acolo, pe orice vreme, amestecandu-se in durerile si nadejdile sale, intocmai ca un prieten. Il ignora intotdeauna, fusese mereu departe de el, nepasatoare fata de strazile si de oamenii sai; si el ii umplea singuratatea…Adesea, in ceasurile de nadejde isi incredinta bucuria inimii departarilor pierdute ale mahalalelor. Nu exista niciun moment care sa nu-i reaminteasca vreo emotie trista sau fericita. Parisul traia in insasi existenta ei. Dar niciodata nu-l iubise mai mult ca in amurg, cand, ziua o data sfarsita, el consimtea la un sfert de ceas de linistire, de uitare si de visare, asteptand sa se aprinda felinarele.”

Viata ca o serie de coincidente

Krzysztof Kieslowski este unul din regizorii pe care nu i-am catalogat inca la regizori care-mi plac sau nu-mi plac. Filmele lui reusesc totdeauna sa ma intrige prin temele puse in discutie si modurile mereu surprinzatoare in care camera dezvaluie personajele, sa ma faca sa ma gandesc la ele mult timp dupa ce le-am vazut, dar cu toate acestea mi se par mult prea reci. Ca si cum regizorul, in incercarea de a transmite idei uita ca spectatorii, pe langa faptul ca primesc acea lectie de filozofie, ar trebui sa se vada personaje in filmele sale, sa se identifice cu ce se intampla pe ecran. Asa se face ca, desi Rouge(1994) si Bleu(1993) mi-au placut foarte mult, nu le-as putea enumera printre filmele mele preferate.

Blind Chance(1981) este unul din filmele facute de Kieslowski inainte de Dekalog(1989) si de Trilogia culorilor, marcand trecerea de la perioada sa “politica” de documentare si scurt-metraje care tratau aspecte din istoria Poloniei la filmele de lung metraj si se bazeaza pe o idee asemanatoare cu cea a existentelor paralele din La double vie de Veronique(1991). Aici Kieslowski trateaza tema predestinarii imaginand 3 variante ale vietii unui student la medicina  in functie de o intamplare care ar putea parea banala: pierderea unui tren. In ciuda temei complexe, mi s-a parut un film dificil, pentru ca urmarindu-l, ai senzatia ca este un film exclusivist, pentru cei care cunosc foarte bine istoria recenta a Poloniei.

In toate cele 3 scenarii imaginate, coordonatele existentei lui Witek reies din raportarea la politica, religie si femeile din viata sa. Fie refuza sa se implice in politica, fie face parte din partidul comunist sau din rezistenta, se intalneste cu prima dragoste, se indragosteste de sora unui prieten sau se casatoreste cu o colega de facultate. Viata ca o serie de coincidente.

Un film care te face sa te gandesti la consecintele gesturilor marunte din viata de zi cu zi, la ce s-ar intampla daca ai pleca de acasa cu 5 minute mai tarziu decat trebuie, daca ai schimba drumul de la serviciu spre casa, cu cine te-ai intalni daca ai lasa sa treaca un autobuz si l-ai lua pe urmatorul.

Bette Davis

Los Adioses

Am luat Despartirile lui Onetti din pura intamplare: ma uitam in Carturesti la standul cu reduceri si mi-a placut titlul scris pe una din primele pagini ale cartii: Los adioses. Fara sa stiu nimic de autor, de stilul lui, de ce carti a mai scris, dar vad ca in ultima vreme genul asta de experimente imi ies din ce in ce mai bine.

In Despartiri, povestirea propriu-zisa are o evidenta nota nostalgica: intr-un oras de munte unde se retrag bolnavii de tuberculoza ajunge si un fost sportiv a carui rutina zilnica depinde de doua randuri de scrisori pe care le primeste: unele scrise cu cerneala albastra, altele batute la o masina veche, cu litere murdare si denivelate. Este clar ca sunt de la persoane dragi din trecutul lui, doua femei pe care le si cunoastem intr-un final: cateva portrete si gesturi schitate rapid, suficient insa ca atmosfera sa capete o anumita tensiune. In acest mod, curiozitatea cititorului e mereu starnită de relatiile ambigue dintre personaje, dar in ansamblu avem o poveste care nu aduce ceva nou, fiind doar o alta reformulare a eternei probleme a mortalitatii, a trecutului sau a singuratatii.

Ce e uimitor insa in acest roman de scurta intindere este ca totul e interpretabil pentru ca Onetti propune cititorului realitatea unui martor. Nu ne spune povestea personajului direct, ci prin intermediul infirmierului, cameristei hotelului, dar mai ales din perspectiva proprietarului dughenei din oras care-i observa obiceiurile, gesturile, reactiile. Pana la urma cat este adevar in povestea personajului si cat din propriile ganduri si temeri proiecteaza martorul asupra povestii lui? Intrebarile se acumuleaza pe masura ce inaintam in lectura si astfel ajungem ca cititori sa fim alti interpreti subiectivi ai povestii personajului. Mi-a placut mult stilul scriitorului, cum te determina sa faci propriile scenarii plauzibile cu datele pe care le ai si cum foloseste acea scrisoare necitita la sfarsit sa-ti aminteasca inca o data cat de schimbatoare pot fi unele fraze din perspective diferite. In plus, are in text unele subtilitati de o finete remarcabila care spun atat de multe despre personaje fara sa dea impresia unei analize propriu-zise. Cred ca intr-o anumita masura frazele lui Onetti seamana cu frazele lui Marias:

“Il vedeam umplandu-si  si golindu-si paharul in tacere, din profil, cu coatele sprijinite pe tejghea, contrazicand ideea ca nici macar trecuturile nu se pot pastra neschimbate, ca urechile cele mai greoaie trebuie sa asculte vuietul nisipului in care scurma trecuturile, pentru a cobori, a se departa, a se schimba, a-si continua viata.”

” Tintuind cu privirile lumina care sovaia elastica in tina drumului, n-aveam nevoie s-o privesc ca sa-i vad chipul, sa ma conving ca acesta avea sa-si pastreze pana la moarte, in zile luminoase si populate sau in nopti asemenea celei prin care treceam, infruntand singura, infumurata, iluzoria apropiere a barbatilor, nasucul care-si arata in orice pozitie a capului narile sinuoase, inocente, buza inferioara prea groasa, ochii turtiti fara convexitate, ca simple desene facute cu un creion cafeniu-inchis pe o hartie bruna de culoare mai deschisa.”

Colectia Cinema

Cautam pe site-ul Polirom ce carti o sa apara in perioada urmatoare si am avut parte de o surpriza placuta: se pare ca vom avea o alta colectie de carte dedicata cinematografiei care “va oferi chei de lectura a filmelor care au rulat in cinematografe, se va concentra asupra punctelor cheie din istoria cinematografiei si va oferi analize lucide dedicate cinematografului romanesc”. Primele carti care vor aparea sunt 4 decenii, 3 luni si 2 saptamani cu filmul romanesc (Alex. Leo Serban) si Bunul, raul si uratul in cinema (Andrei Gorzo), in pregatire fiind Istoria cinematografiei in capodopere a lui Tudor Caranfil. O initiativa demna de toata lauda. Sper doar sa nu avem parte de o carte pe an cum s-a intamplat in Biblioteca de film a Editurii Humanitas.

Evadare

Nu stiu cati dintre cei care citesc aceste randuri au idee cine a fost Elvira Madigan, mie imi suna cunoscut  doar ca numele concertului lui  Mozart pana sa vad filmul din 1967 regizat de Bo Widerberg.  Povestea de dragoste a unei acrobate daneze de doar 20 ani care in 1889 scandalizeaza societatea fugind cu un locotenent de cavalerie suedez casatorit. Cei doi petrec o luna impreuna departe de cunoscuti intr-un sat din Danemarca pescuind, mergand la picnicuri si ironizand titlurile din ziarele care ii dadeau disparuti, dar se sinucid la scurt timp dupa aceasta evadare.

Mi-a placut cum a fost sugerata eliberarea de conventii si cautarea unei alte identitati prin faptul ca el renunta la uniforma militara iar ea renunta la numele de scena si redevine Hedvig Jensen. Mai sunt si unele cadre care, unui spectator atent la detalii, i-ar oferi indicii asupra finalului tragic daca acesta nu ar fi fost deconspirat de regizor la inceputul filmului. Nu am inteles aceasta alegere a regizorului si nici motivele celor doi indragostiti de a-si lua viata nu cred ca au fost foarte bine conturate catre final.

Am stat in cumpana daca sa scriu ceva despre film pentru ca este unul de atmosfera, nu e filmul care sa impresioneze prin poveste, dimpotriva, la prima vedere poate parea chiar prea romantic sau siropos. Si nici tema depasirii constrangerilor sociale-a celor doi indragostiti care se opun normelor morale si fug pentru a-si cauta cu naivitate propria lor lume care sa-i accepte-nu e noua.

Imaginea insa e fascinanta, te fura…frumusetea angelica a Piei Degermark, decorurile campestre care ascund idila celor doi, culorile pastelate. Cu fiecare cadru ai impresia ca te uiti la o pictura impresionista in tonuri de galben, albastru si verde pe muzica de Mozart. Este un film pentru cei carora le plac filmele lui Antonioni sau cele picturale in general, in care imaginile sau mimica personajelor spun mai multe decat toate replicile sau povestea in sine.

Inventia lui Morel

Saptamana asta a fost pentru mine saptamana Adolfo Bioy Casares, am fost atat de entuziasmata de cartile lui incat am abandonat-o pe Susan Sontag cu In America si am amanat  alta carte pe care vroiam sa o incep pentru a-i acorda scriitorului argentinian tot timpul liber pe care l-am avut pentru citit.

Cand am inceput Inventia lui Morel am avut impresia ca va fi o alta Reluare pentru ca au cam acelasi stil, aceeasi senzatie de vis, de ireal, dar ma bucur ca mi-a fost demonstrat contrariul. Cartea ii este dedicata lui Borges si are un interesant prolog scris de acesta despre literatura fantastica, in care pune fata in fata doua tipuri de autori in functie de importanta arata intrigii, subiectului si psihologiei personajelor. Borges este de parere ca in Inventia lui Morel, Casares “desfasoara o odisee de miracole care nu par sa accepte alta cheie decat cea a halucinatiei sau a simbolului si pe care le descifreaza in mod plenar printr-un simplu postulat fantastic, dar nu supranatural”.

Este povestea unui personaj fara nume care ajunge pe o insula aparent pustie, fugind de consecintele unei crime pe care a comis-o. Pe insula unde sunt construite doar un muzeu, o capela si un bazin de inot iar personajul crede ca este singur, incep sa apara cativa turisti imbracati desuet, care par sa joace acelasi rol seara de seara pe acelasi fond musical repetat de un fonograf: Tea for two si Valencia. Se ascunde o perioada pana cand isi da seama ca intrusii nu au legatura cu pedeapsa lui, ba chiar il ignora, dar se indragosteste de Faustine, o femeie pe care o vede in fiecare seara admirand apusul de pe o stanca.

Acesta ar fi fundamentul pe care Casares isi construieste lumile si iti propune sa te joci cu conceptele de timp, spatiu, libertate sau imortalitate, iti da o multime de indicii si simboluri si te lasa sa-ti imaginezi: variante in oglinzi, timpuri diferite, lumi care se intalnesc dar nu pot interactiona, nopti cu doua luni, persoane care nu se pot iubi decat in imagini. Imi pare rau ca nu am citit Inventia inainte sa vad L’annee derniere a Marienbad (1961).

Cartea a aparut si la noi, tradusa la Humanitas in 2003 dar nu am rezistat tentatiei sa pun coperta cu Louise Brooks, de altfel ea este cea care l-a inspirat pe Casares cand a creat-o pe Faustine.

Asteptand imbratisarile lui Almodovar

Pasunile Raiului

Reunind 12 povestiri, al doilea volum scris de Steinbeck in 1932 la varsta de 30 ani imagineaza viata unei comunitati din California asezata in valea numita Pasunile Raiului. Autorul are prilejul de a prezenta familiile generatii la rand cu propriile drame, resentimente, ambitii si neimpliniri, intrusi sau chiar case blestemate. Povestirile ar putea alcatui un roman avand in vedere tematica abordata si faptul ca au unele personaje comune dar cred ca pot fi citite si separat fara sa lase impresia de incomplet.

Cu toate acestea, volumul nu mi s-a parut extraordinar, din proza scurta citita in ultima vreme m-a impresionat mult mai mult cea scrisa de Thomas Wolfe. Mi-a placut in schimb stilul simplu, nepretentios in care a reusit sa portretizeze unele personaje( Bert Munroe si Molly Morgan sunt doar doua exemple) si modul in care autorul inchide povestirile circular tot cu imaginea Pasunilor Raiului. Asa se face ca primei perspective a caporalului spaniol care descopera valea ii corespunde o a doua, a turistilor care peste ani vin sa viziteze locurile.

Nu obisnuiesc sa citesc un autor in ordinea aparitiei operelor sale, sa-mi impun sa incep cu scrierile in care si-a format un stil specific si sa incerc sa-i descopar evolutia de-a lungul timpului. Dar in cazul lui Steinbeck cred ca ar fi trebuit sa o fac. Spun asta pentru ca este clar ca scriitorul a conturat aici niste tipologii pe care le-a folosit  mai tarziu in unele romane si de-a lungul lecturii cautam sa plasez personajele in alte carti de Steinbeck pe care le-am citit.