Ambitii si femei fatale

Room at the Top (1959) este o drama despre diferentele de clasa si ambitia unui personaj de a sari cateva trepte pe scara sociala, subiecte care acum ar putea sa para pretentioase. Filmul regizat de Jack Clayton a aparut insa intr-un moment in care surprindea perfect ierarhizarea societatii in Anglia de dupa al doilea razboi mondial, in acelasi timp starnind rumoare prin unele scene considerate pe atunci prea indraznete.

Personajul interpretat de Laurence Harvey este oportunistul tipic: arogant, nerabdator, care ar face orice sa-si atinga scopurile, chiar sa se casatoreasca cu fiica unui afacerist daca asta i-ar asigura un loc in cercurile influente in care si-ar dori sa traiasca. Pana sa intre in scena Alice Aisgill  predominanta e tematica sociala, critica generatiei care isi gaseste valorile cele mai importante in statut, bani si putere. Dar dupa aparitia personajului interpretat de Simone Signoret treci de sentimentul initial: filmul nu ti se mai pare atat de anost, conflictele dintre personaje sunt mai accentuate si in unele situatii par sa domine tematica sociala.

Mi-a placut ca, inca din momentul in care se cunosc pe o scena, relatiile celor doi apar ca un joc al rolurilor: Alice e cea care isi interpreteaza rolurile doar pe scena iar cu cei din jur e de o sinceritate dezarmanta, in timp ce Joe isi joaca rolurile in viata de zi cu zi cu orice persoana intalnita in afara de Alice. Ea este femeia nefericita intr-un mariaj plictisitor, o prezenta cu acel aer provocator de femeie fatala, senzuala dar nu vulgara, care m-a facut sa ma gandesc la Jeanne Moreau in prima noapte de dragoste a cinematografului francez.

In definitiv Room at the Top are povesti consistente si personaje complexe  asa ca nu-mi explic de ce am dat de el cautand filme in care a mai jucat Signoret si nu pentru ca l-am vazut recomandat de cineva. Poate nu e pe placul tuturor dar merita vazut macar pentru cum Signoret surprinde nuantele unui rol care i se potriveste perfect.

Momente risipite

Louis Garrel intr-o sala de clasa inconjurat de chipuri angelice ascultand muzica Mariei Callas intr-unul din filmele lui Christophe Honoré

Doi straini care cauta pretexte sa se intalneasca la un pahar de vin intr-o cafenea la malul marii intr-o poveste cu parfum de magnolie, semnata de Marguerite Duras

Un tango neasteptat, miscari fluide intr-un decor minimalist alb-negru amintind parca de inceputurile dansului, intr-un film-spectacol de Saura

Improvizatie

…acesta ar fi cuvantul care ar rezuma cel mai bine primul roman publicat de Michael Ondaatje in 1976. Nu prea stiam la ce sa ma astept, mai ales ca dupa ce am citit Divisadero am ramas cu pareri amestecate in privinta scriitorului. Dar cineva s-a gandit ca mi-ar placea atmosfera New Orleansului inceputului de secol XX asa ca l-am lasat pe Ondaatje sa-mi mai spuna o poveste, cea a lui Buddy Bolden, trompetist asociat cu inceputurile jazzului din a carui muzica nu a ramas insa nimic inregistrat. Pana acum viata lui a capatat contur prin marturiile celor care l-au cunoscut, zvonuri sau diverse documente neoficiale astfel incat citind cartea sau cautand detalii despre Buddy Bolden ai impresia ca e vorba de o legenda si nu un personaj real.

In Coming through Slaughter confuzia e accentuata si de modul in care Ondaatje fragmenteaza capitolele cu descrieri ale New Orleansului, interviuri ale cunoscutilor lui Bolden sau ale celor care au cantat cu el, anchete ale politiei, versuri, rapoarte ale spitalului de boli mintale unde a fost internat in ultima parte a vietii.  In privinta personajelor secundare, exista in carte o multime de povesti interesante, mi-a placut mai ales cea a lui  Ernest J. Bellocq, un fotograf care a ramas cunoscut pentru fotografiile prostituatelor din Storyville dar de care pana acum nici nu auzisem.

Pentru prima carte publicata cred ca Ondaatje a riscat destul de mult, sa lase subiectul in plan secundar si sa experimenteze atat de mult cu forma romanului. Nu ma intelegeti gresit: jocul de oglinzi care lasa sa se intrevada viata lui Bolden e interesant si toate acele divagatii sfarsesc prin a contura un alt personaj sau un detaliu important din viata muzicianului dar cred ca in final depinde ce asteptari ai ca cititor. O persoana interesata de viata lui Bolden ar putea fi dezamagita pentru ca de-a lungul lecturii nu stii ce e adevar si ce fictiune in romanul lui Ondaatje asa cum esti si avertizat la sfarsitul romanului de micile ajustari ale datelor sau faptelor. Dar daca citesti cartea de curiozitate, ca experiment sau pentru atmosfera New Orleansului jocurilor de noroc, al prostituatelor si jazzului, ai putea sa le dai dreptate celor care o considera “the finest jazz novel ever written”.

We all have dreams of leaving…

Doua voci care ma urmaresc zilele astea

Dulcea lume de dupa

In ultima luna am citit destul de putin, cartulii usurele sau la limita beletristicii: cateva nuvele de Christa Wolf, povestea unei obsesii pusa pe hartie atat de frumos de Marguerite Duras si o brosura-experiment de Huxley – The Doors of Perception. Nu stiu de ce nu am prea avut chef de citit dar cartea care m-a scos din acea stare de indiferenta, plictis, spuneti-i cum vreti, a fost in mod surprinzator Dulcea lume de dupa.

Russell Banks porneste de la un accident care ar putea fi subiectul unei stiri si tese in jurul lui nuante cu ajutorul vocilor a patru personaje afectate de accidentul respectiv. Cum se schimba viata unei comunitati dupa ce-si pierde copiii, dar mai ales pe umerii cui cade vina. Si pentru ca sunt foarte putini cei care cred intr-o culpa a destinului, cineva trebuie pedepsit, toata aceasta vanatoare de raspunsuri instrainand familiile.

Cartea se citeste foarte usor, desi tonalitatea discursului se schimba de la un capitol la altul si trebuie sa fii atent la cum se reordoneaza detaliile accidentului in functie de amintirile personajului care-si spune povestea: soferita autobuzului, un parinte care si-a pierdut copiii in accident, avocatul care vrea sa reprezinte familiile sau unul din copiii care au supravietuit. O data dezvaluirile facute, intervine si problema moralitatii: la un moment dat spre sfarsitul cartii ai senzatia ca scriitorul incearca sa te convinga ca acele personaje pe care la inceput le compatimeai nu numai ca nu-ti merita compasiunea dar poarta in unele cazuri o vina mai mare decat cea pusa in discutie pana atunci.

Mi-a placut ideea de oras care are nevoie de copiii sai asa cum are nevoie o familie, fara copii comunitatea transformandu-se intr-o simpla adunatura de indivizi izolati. Am apreciat si cum scriitorul a surprins prin ochii unui strain atmosfera stranie a localitatii ingropate in zapada cu obiceiurile si farmecul ei amortit inainte ca ordinea lucrurilor sa fie deranjata si personajele sa trebuiasca sa-si asume consecintele slabiciunilor lor, ignoranta sau confuzia.

O carte tulburatoare despre copii pierduti intr-un fel sau altul, potrivita pentru primele zile de toamna.

Les heures bleues

“A une certaine heure de la nuit il n’y a plus aucun bruit autour de la maison. A la marée basse à cette distance de la chambre, on entend seulement le battement espacé du ressac, sans écho aucun. Dans cette trève il n’y a plus les aboiements des chiens ni la ferraille des camions. C’est après les derniers passages des gens, aux approches du jour, que les heures se vident de toute substance jusqu’à devenir des espaces nus, des sables de pure traversée. Le souvenir du baiser est alors très fort, il brûle leur sang, il fait qu’ils ne parlent pas, ils ne peuvent pas.” (Marguerite Duras – Les yeux bleus, cheveux noirs)

Long Day’s Journey into Night

Am mai vazut filme avand la baza o piesa de teatru dar pot sa spun ca niciunul nu mi-a lasat atat de pregnant senzatia ca sunt in primul rand in timpul unei reprezentatii. Long Day’s Journey into Night a aparut in anul 1962 ca adaptare a piesei cu acelasi nume scrisa de Eugene O’Neill, avandu-i ca protagonisti pe Katharine Hepburn, Ralph Richardson, Jason Robards si un foarte tanar Dean Stockwell care la inceput as fi putut jura ca nu se va ridica la nivelul colegilor sai de platou ….sau de scena?

Filmul urmareste o zi din viata unei familii care se destrama incetul cu incetul in ciuda incercarilor membrilor ei de a nega realitatea sau de a o invalui in minciuni confortabile pentru a pastra iluzia normalitatii. Alcoolism, avaritie, boala, conflicte intre frati, esec, dependenta de morfina si un strop de nebunie: o miza formidabila pentru un film in care aparent nimic nu se intampla. Totul in nuantarea crizei familiei se bazeaza pe performanta actoriceasca a celor patru actori. René Clair sustinea ca nu exista actori care sa poata excela in acelasi timp si in teatru si film dar este de ajuns sa o vezi pe Hepburn in timpul unui singur schimb de replici sau pe Stockwell vorbind despre mare sa reconsideri teoria. Regizorul Sidney Lumet isi aminteste de performanta actritei in cartea sa “Making movies”:

“Kate built that character stone by stone. Something was still tight about the performance until the end of the second week. There’s a moment in the script when her youngest son, trying to cut through her morphine haze, screams at her that he’s dying of consumption. I said: Kate, I’d like you to haul off and smack him as hard as you can. She started to say that she couldn’t do that, but the sentence died halfway out of her mouth. She thought about it for thirty seconds, then said: Let’s try it. She hit him. She looked at Dean’s horrified face, and her shoulders started to shake. She dissolved into the broken, frightened failure that was so important an aspect of Mary Tyrone. The sight of that giant Hepburn in such a state was the personification of tragic acting.”

Dar revenind la pelicula, este imposibil  sa nu remarci modul in care au fost folosite de-a lungul filmului lumina si intunericul pentru a marca starile personajelor, mai ales trecerile de la luciditate la nebunie ale mamei dependente. Astfel incat, o data cu succesiunea scenelor, se poate observa cum de la spatiul deschis de la inceputul filmului membrii familiei se retrag in spatiul intunecat si claustrant al casei unde au loc majoritatea dezvaluirilor. Un film cu personaje complexe, dar mai incarcat si dificil de urmarit comparativ cu adaptarile pieselor lui Tennessee Williams de exemplu. Mi-ar fi placut sa pot citi piesa inainte, sa-mi dau seama in ce masura a fost transpusa pe pelicula. Acum cativa ani cand mi-a cazut in mana o carte de O’Neill m-am multumit sa citesc doar “Straniul interludiu” si din pacate acum nu i-am mai gasit piesele prin librarii. Acelasi lucru mi s-a intamplat cand am cautat si ceva de Ibsen si Shaw, ceea ce ma face sa cred ca editurile nu mai sunt atat de interesate de dramaturgie.

La Luciernaga

Cum sa furi o palarie in pasi de tango…

O scurta iesire din rutina

Cateva zile libere pe care aveam de gand sa le petrec la Braila s-au transformat intr-o mini-vacanta in toata regula. Cautand putina liniste si racoare am fugit la munte cateva zile in zona Bran-Moeciu de Jos asa ca imi cer scuze pentru raspunsurile intarziate la mailuri. Nici nu tin minte ultima oara cand am stat atata timp fara internet sau fara sa ma gandesc la contracte, facturi si alte griji de genul asta. Zona e minunata (am pus cateva poze aici), insa m-a surprins faptul ca, in afara turistilor straini atrasi de legenda castelului Bran, majoritatea pensiunilor si hotelurilor erau goale iar localnicii se intreceau in oferte sa atraga mai multi turisti decat vecinii. Am umblat pana cadeam de oboseala, m-am ratacit pe munte dar am si ras cum nu am mai ras de multa vreme. Nu as mai fi plecat de acolo.

Intoarsa la Constanta, citesc la Diana ca s-a deschis un targ in pavilionul expozitional, la doi pasi de mine asa ca a trebuit sa vad despre ce e vorba. Am dat de liniste si aici, spatiu aerist si o combinatie interesanta de carti, bijuterii, antichitati, putina muzica clasica, chiar si un stand cu masti venetiene de la care am furat o carte de vizita in cazul in care nu-l mai gasesc data viitoare. Nu am avut timp sa ma uit cu atentie la oferte dar fata de alte astfel de targuri care se organizeaza in Constanta, sunt incantata de rezultat. Acum sa vedem cat rezista minunea, pentru ca vorbind cu una din doamnele de la standuri, am inteles ca multi se gandesc sa se retraga de la targ inainte de 16 august din lipsa de clienti.

In alta ordine de idei, vara asta trece mult prea repede…

Fructele maniei

Spuneam undeva ca in ultimii ani nemtii fac filme din ce in ce mai bune si cred ca Der Baader Meinhof Komplex este o dovada. Regizata de Uli Edel, pelicula s-ar incadra foarte bine in categoria filmelor-documentar pentru ca prezinta un episod din istoria recenta a Germaniei, urmarind gruparea numita Rote Armee Fraktion de la constituirea ei in 1967 si pana in 1977, cand liderii sunt judecati in cadrul unui proces controversat .

De-a lungul anilor ideologia se schimba si ce la inceput reprezinta doar o grupare de studenti revolutionari care-si justifica actiunile invocand dreptatea si lupta impotriva imperialismului american, se transforma intr-o grupare de gherila urbana condusa de Andreas Baader, Gudrun Ensslin si Ulrike Meinhof .

Actorii din rolurile principale sunt foarte bine alesi, mai ales Martina Gedeck in rolul jurnalistei Ulrike Meinhof. O mai vazusem in Das Leben der Anderen dar aici mi s-a parut mult mai expresiva, dintre personaje cred ca ea a avut de spus povestea cea mai interesanta, renuntand la tot si trecand din tabara observatorilor in cea a teroristilor. Asadar, mi-au placut actorii si subiectul( avand in vedere ca nu stiam mare lucru despre RAF iar filmul m-a facut sa caut mai multe informatii) dar daca ar trebui sa-i gasesc si parti negative, as spune ca in ultima parte a peliculei, in care liderii gruparii sunt in inchisoare, ritmul nu mai este acelasi si motivatia din spatele actiunilor noilor membri nu mai este atat de clara.

Reading

Mai multe aici

Posibilitati

Am citit povestirile lui Onetti de-a lungul a doua saptamani, in paralel cu alte doua carti si deja am inceput sa le duc dorul ca alternativa. Stiam ca orice alta carte deschideam, puteam sa ma intorc oricand la acel univers in care e atat de usor sa-ti reconstruiesti existenta din aceleasi piese dar in mod diferit, in care poti alege daca vrei sa-ti duci viata sau sa mori in visul in care te-ai simtit cel mai fericit.

Am observat ca Onetti ramane si in proza scurta un scriitor al gesturilor, carora le da semnificatii nebanuite, si are darul acela de a te face sa-i indragesti povestirile desi nu au un final fericit, desi sunt povestile triste ale unor personaje singuratice, urmarite de greselile din trecut, de fantasma unui frate mort, a unei foste iubite, a unei nunti care nu a mai avut loc. Personaje care nu pot si nu vor sa-si controleze viata reala, dar care evadeaza in vis si fantezie. Adevarul si identitatea devin  notiuni relative pentru locuitorii din Santa Maria, oras intalnit si aici in majoritatea povestirilor: intr-una din primele, “posibilul Baldi” inventat pentru o necunoscuta intalnita pe strada pare mai real decat avocatul Baldi cu o existenta banala pe care personajul vrea sa-l dea uitarii pentru un moment.

Nu am remarcat sau poate nu am fost atat de atenta in Viata scurta si Despartiri la simbolurile presarate de Onetti in text, cred ca ies in evidenta mai mult in povestirile din “Istoria cavalerului”: armele ca amenintare, fotografiile, in “Tristete in doi” distrugerea unei gradini anunta moartea femeii a carei intreaga existenta fusese legata de acel spatiu. Femeile sunt prezentate de autor in ipostaze extreme, simbolizand fie inocenta- ca adolescente sau mirese- fie promiscuitatea ca iubite infidele sau prostituate. Si cred ca de aceea, desi perspectiva este, de cele mai multe ori, a barbatului, iti amintesti mai degraba de copila pistruiata in rochie galbena sau de mireasa care hoinareste pe strazi in iluzia intretinuta de restul orasului (parca amintind de un personaj al lui Pirandello care traieste intr-o farsa asemanatoare).

Mie mi-a placut mult volumul si-l recomand oricui vrea sa vada cum imagineaza Onetti o lume in care totul pare posibil.

“Pentru mine, stiti deja, faptele nude nu inseamna nimic. Important e ceea ce contin ori ascund in ele, si abia apoi sa aflu ce se ascunde in spatele lor si tot mai departe, in fondul definitiv, la care nu vom ajunge nicicand.”

“Afara noaptea era grea, iar ferestrele deschise ale orasului lasau sa cada in misterul laptos al cerului tainele vietilor, dorurile si obiceiurile oamenilor din case.”

“Cand se lasa seara in Santa Maria, fluviul dispare, se retrage fara valuri in umbra, cum se strange un covor; cadentat, campul se napusteste prin dreapta, ne invadeaza si umple matca fluviului. Singuratatea nocturna in apa ori pe malul ei poate oferi, presupun, amintirea ori neantul, sau un viitor voluntar; noaptea campiei, care se intinde precisa si neimblanzita, neingaduindu-ne decat sa ne regasim pe noi insine, lucizi in prezent.”

Jazzy mood

Portraits in Jazz

Punct contrapunct

Este doar a doua carte de Huxley pe care o citesc asa ca nu am avut cum sa-mi formez o opinie clara asupra operei lui pana acum dar totusi, acest scriitor are ceva ce ma intriga.  Geniul si zeita mi-a lasat impresia unei piese de teatru: spatiu relativ delimitat, personaje putine cu anumite referinte la mitologie, fiind accentuate in special tipologiile, in timp ce in Punct Contrapunct scriitorul schimba registrul si te arunca in mijlocul conversatiilor pretentioase a zeci de personaje din cercurile mondene ale Londrei interbelice.

Cartea nu are o intriga bine conturata, sunt construite insa mai multe intrigi marunte in functie de cuplul care este in centrul atentiei pe moment si de aceea, la inceput, m-am lasat dusa de valul de relatii, secrete si ganduri dezvaluite cu fiecare pagina. Huxley scoate la iveala conflicte de putere, personaje fara convingeri care plutesc parca in deriva in lumea fastuoasa a palatului Tantamount, altele care sunt revoltate in permanenta si cauta o schimbare, un savant pasionat de muzica lui Bach, un pictor arogant care traieste in trecut, cupluri care se formeaza si se destrama pe considerente de clasa sau avere.

Romanul este scris ca o satira la adresa acestei lumi viciate, a Londrei diferentelor de clasa si pasiunilor marunte. Primul gand pe care l-am avut a fost ca nu am mai intalnit de multa vreme un scriitor care sa aiba atata rabdare in a-si creiona personajele. Si la atatea tipuri de personaje, autorul foloseste tot atatea tehnici narative: alterneaza fragmente narate la persoana a treia cu monoloage, episoade din trecutul personajelor, scrisori sau chiar scurte eseuri cuprinse in jurnalul unui scriitor. Mi-a placut acel fragment din insemnarile lui Philip Quarles care aduce in discutie muzicalitatea fictiunii dar, sincera sa fiu, pana sa ajung acolo cu lectura nu m-am gandit la roman ca avand o structura muzicala. Din aceasta perspectiva romanul poate reprezenta o succesiune de variatii asupra mastii sociale, a diferentei dintre aparenta si esenta in relatiile cu ceilalti.

Per ansamblu mi-a placut stilul lui Huxley si cred ca urmatoarea carte citita va fi Minunata lume noua. Nu am inteles insa de unde acea schimbare de ritm spre sfarsitul romanului pe care am observat-o si in Geniul si zeita, de ce, fie ca e vorba de un accident, fie de o crima, Huxley simte nevoia sa-si pedepseasca intr-un fel personajele…

Ne jucam din nou

Feeria are pentru mine o leapsa de genul “ce-ar fi daca” si cu ocazia asta o sa-i raspund si lui Cinabru ale carui intrebari beletristice le-am ignorat pana acum. La prima insa am trisat putin si am sarit peste cele la care nu aveam nici cea mai mica idee ce sa raspund. So here we go:

Cateva filme

Am spus eu ca nu mai recurg la astfel de postari kilometrice in care vorbesc de mai multe filme sau carti dar iar s-au adunat cateva filme care cred ca ar fi alegeri foarte bune in cazul in care intr-o seara vreti sa vedeti ceva diferit.

Cleo de 5 a 7 (1962) urmareste doua ore din viata unei cantarete capricioase si egoiste. In asteptarea rezultatului unor analize ea se plimba pe strazile Parisului, face cumparaturi, se intalneste cu prieteni mai vechi sau cunoaste alte personaje. Intr-un fel e corespondentul in cinematografie a ceea ce vorbeam intr-un post mai jos despre Paris pentru ca in paralel cu povestea lui Cleo ne este prezentat acel Paris al cafenelelor galagioase, stradutelor aglomerate si atelierelor de arta. Se experimenteaza mult in film, are unele cadre surprinzatoare care te fac sa treci peste povestea des intalnita in astfel de filme. De exemplu mie mi-a placut scena de deschidere in care aflam despre viata lui Cleo o multime de detalii prin intermediul unei ghicitoare, inainte sa vedem personajul. Cleo de 5 a 7 este regizat de Agnes Varda care, pentru cei care pot sa ajunga, are un film autobiografic in cadrul Festivalului de Film European de anul acesta.

L’Histoire d’Adele H.(1975) Nu as fi ghicit ca este regizat de Truffaut. Un film intunecat care are la baza jurnalul tinut de fiica lui Victor Hugo in perioada de dupa moartea surorii sale, cand, indragostita de un locotenent, fuge de acasa si-si ascunde identitatea, urmandu-l pe acesta in Halifax si  Barbados. In momentul in care este respinsa si el se casatoreste cu altcineva, dragostea  se transforma in obsesie si mai apoi in nebunie. Nu stiu cat de mult se apropie aceasta poveste romantata de adevar dar nu-mi amintesc sa o fi vazut pe Isabelle Adjani intr-un rol care sa-i dea ocazia sa joace asa. Filmul este, pentru mine cel putin, o dovada ca o actrita care interpreteaza foarte bine un rol nu transforma automat pelicula intr-una buna.

Noche de Los Girasoles (2006) este un film puzzle pe care nu prea stiu unde sa-l incadrez: drama, thriller…Porneste de la o crima comisa intr-un lan de floarea soarelui, si de aici pelicula e impartita in 6 episoade interconectate care au legatura cu acea crima, fiecare din ele prezentand perspectiva unui personaj sau a unui grup de personaje: doi locuitori ai unui sat izolat de lume, un agent de vanzari, o echipa de speologi care cerceteaza o pestera nou descoperita, politistul orasului care pare a fi singurul care vrea sa afle adevarul. Filmul demonstreaza cat de inselatoare poate fi perspectiva unei singure persoane si ca raul sau moralitatea in general sunt notiuni relative: o persoana considerata “buna” poate deveni un ucigas in cateva secunde daca apare o motivatie, alta care ar trebui sa apere legea ar santaja fara sa ezite daca ar avea ocazia.

Cinq Fois Deux( 2004) prezinta viata unui cuplu  impartita in cinci secevente dar acestea sunt inversate din punct de vedere cronologic. Astfel, scena de deschidere a filmului este cea in care Marion si Gilles divorteaza iar pana la sfarsitul filmului trecem prin toate etapele cuplului pana in momentul  in care s-au cunoscut. In ciuda modului in care a fost conceput filmul si a faptului ca-ti starneste curiozitatea de la o secventa la alta, mi s-a parut prea incarcat de clisee, regizorul a ales o poveste atat de comuna incat e imposibil sa nu fi experimentat sau sa fi vazut la cei din jur una din situatiile sau problemele infatisate. Nu mi-a placut nici actrita din rolul principal dar ramane totusi un film de vazut intr-o dupa-amiaza cand vrei sa lenevesti si sa vezi un film relaxant.

Un Coeur en Hiver(1992) Pot sa spun ca filmul regizat de Claude Sautet este o poveste de dragoste atipica pe muzica de Ravel. Atipica prin reactiile personajelor si deznodamant, pentru ca la prima vedere pare a fi o poveste despre un triunghi amoros spusa de atatia alti regizori. Daniel Auteuil interpreteaza un lutier tacut, enigmatic a carui existenta se invarte numai in jurul muzicii si a instrumentelor pe care le creeaza. Pana in momentul in care in viata partenerului sau de afaceri intra Camille, o violonista interpretata de Emmanuelle Beart care destrama rutina atat de confortabila din viata lui Stephane si schimba modul in care cele 3 personaje interactioneaza. Un film sofisticat  in care totul se potriveste, de la alegerea actorilor pana la muzica

lui Ravel care puncteaza atat de frumos emotiile personajelor.