
In ultima luna am citit destul de putin, cartulii usurele sau la limita beletristicii: cateva nuvele de Christa Wolf, povestea unei obsesii pusa pe hartie atat de frumos de Marguerite Duras si o brosura-experiment de Huxley – The Doors of Perception. Nu stiu de ce nu am prea avut chef de citit dar cartea care m-a scos din acea stare de indiferenta, plictis, spuneti-i cum vreti, a fost in mod surprinzator Dulcea lume de dupa.
Russell Banks porneste de la un accident care ar putea fi subiectul unei stiri si tese in jurul lui nuante cu ajutorul vocilor a patru personaje afectate de accidentul respectiv. Cum se schimba viata unei comunitati dupa ce-si pierde copiii, dar mai ales pe umerii cui cade vina. Si pentru ca sunt foarte putini cei care cred intr-o culpa a destinului, cineva trebuie pedepsit, toata aceasta vanatoare de raspunsuri instrainand familiile.
Cartea se citeste foarte usor, desi tonalitatea discursului se schimba de la un capitol la altul si trebuie sa fii atent la cum se reordoneaza detaliile accidentului in functie de amintirile personajului care-si spune povestea: soferita autobuzului, un parinte care si-a pierdut copiii in accident, avocatul care vrea sa reprezinte familiile sau unul din copiii care au supravietuit. O data dezvaluirile facute, intervine si problema moralitatii: la un moment dat spre sfarsitul cartii ai senzatia ca scriitorul incearca sa te convinga ca acele personaje pe care la inceput le compatimeai nu numai ca nu-ti merita compasiunea dar poarta in unele cazuri o vina mai mare decat cea pusa in discutie pana atunci.
Mi-a placut ideea de oras care are nevoie de copiii sai asa cum are nevoie o familie, fara copii comunitatea transformandu-se intr-o simpla adunatura de indivizi izolati. Am apreciat si cum scriitorul a surprins prin ochii unui strain atmosfera stranie a localitatii ingropate in zapada cu obiceiurile si farmecul ei amortit inainte ca ordinea lucrurilor sa fie deranjata si personajele sa trebuiasca sa-si asume consecintele slabiciunilor lor, ignoranta sau confuzia.
O carte tulburatoare despre copii pierduti intr-un fel sau altul, potrivita pentru primele zile de toamna.
In timp ce citeam cartea asta, gandurile mi-au zburat si la alte “muze” ale scriitorilor sau artistilor si la actritele fetis ale unor regizori, la ce a reprezentat Zelda pentru Fitzgerald, Monica Vitti pentru Antonioni, Dora Maar pentru Picasso, Penelope Cruz pentru Almodovar, Edie Sedgwick pentru Warhol. In ce masura au inspirat sau dimpotriva, le-au fost dedicate anumite opere si daca opinia publica a avut vreun rol in transformarea lor in muze.










Recent Comments