Franta pe care uitam s-o iubim

I-am indragit Testamentul francez si  Pe vremea fluviului Amur, dar dupa Fiica unui erou al Uniunii Sovietice sub asteptari si o incercare nereusita de a citi Recviemul pentru Est, nu as fi crezut ca Andrei Makine va mai ajunge curand printre lecturile mele.

Intre timp am dat peste acest volum cu scurte eseuri publicate in 2006 la invitatia editurii Flammarion de a celebra anul francofoniei si nu am rezistat tentatiei de a vedea ce a avut de spus Makine despre tara care i-a dat sansa sa-si faca cunoscute povestile.

Acuzator si ironic cand vorbeste despre cultura franceza, de ce a fost in trecut spiritul francez si ce reprezinta in prezent, dar si cu o doza de umor cand vine vorba de cheia misterului francez sau convingerile francezilor, scriitorul isi dezvaluie gandurile referitoare la acea Franta indepartata si misterioasa pe care o visa in copilarie, problema Algeriei postcoloniale, certurile politice din prezent sau diversitatea culturala.

Nu mi s-a parut o carte extraordinara, dar este de citit, mai ales daca sunteti familiarizati cu stilul scriitorului. Ca o curiozitate.

« Francitatea a insemnat intotdeauna cautarea de forme noi. Ca sa tii in frau haosul elementelor, ca sa starnesti aparitia frumusetii, sa-ti oferi o bucurie intelectuala, estetica sau carnala. Forma unei catedrale, a unei siluete feminine, a unui gand, a unei societati, a unei strofe… »

«  Asa arata astazi francezul care gandeste : o inteligenta infofolita in nenumarate straturi de protectie, si care tatoneaza, se strecoara printre subiecte interzise, se taraste pe un camp minat, inspaimantat de o posibila explozie. Si daca toate minele acestea n-ar fi decat imaginare ? Si daca n-am mai fi obligati, cand incepem o discutie sincera, sa cantarim caracteristicile etnice, sociale, sexuale ale interlocutorului nostru si sa ne cenzuram in functie de aceste criterii ? Si daca ne-am putea recapata verticalitatea si vorbi cu glas tare ? Ca Voltaire in momentele lui cele mai bune. Ca Hugo pe insula lui.  »

«  Franta si-a atras ura pentru ca francezii au lasat-o sa se goleasca de substanta ei, sa se transforme intr-un simplu teritoriu de populare, intr-un capetel de Eurasie mondializata. »

Dulcea lume de dupa

In ultima luna am citit destul de putin, cartulii usurele sau la limita beletristicii: cateva nuvele de Christa Wolf, povestea unei obsesii pusa pe hartie atat de frumos de Marguerite Duras si o brosura-experiment de Huxley – The Doors of Perception. Nu stiu de ce nu am prea avut chef de citit dar cartea care m-a scos din acea stare de indiferenta, plictis, spuneti-i cum vreti, a fost in mod surprinzator Dulcea lume de dupa.

Russell Banks porneste de la un accident care ar putea fi subiectul unei stiri si tese in jurul lui nuante cu ajutorul vocilor a patru personaje afectate de accidentul respectiv. Cum se schimba viata unei comunitati dupa ce-si pierde copiii, dar mai ales pe umerii cui cade vina. Si pentru ca sunt foarte putini cei care cred intr-o culpa a destinului, cineva trebuie pedepsit, toata aceasta vanatoare de raspunsuri instrainand familiile.

Cartea se citeste foarte usor, desi tonalitatea discursului se schimba de la un capitol la altul si trebuie sa fii atent la cum se reordoneaza detaliile accidentului in functie de amintirile personajului care-si spune povestea: soferita autobuzului, un parinte care si-a pierdut copiii in accident, avocatul care vrea sa reprezinte familiile sau unul din copiii care au supravietuit. O data dezvaluirile facute, intervine si problema moralitatii: la un moment dat spre sfarsitul cartii ai senzatia ca scriitorul incearca sa te convinga ca acele personaje pe care la inceput le compatimeai nu numai ca nu-ti merita compasiunea dar poarta in unele cazuri o vina mai mare decat cea pusa in discutie pana atunci.

Mi-a placut ideea de oras care are nevoie de copiii sai asa cum are nevoie o familie, fara copii comunitatea transformandu-se intr-o simpla adunatura de indivizi izolati. Am apreciat si cum scriitorul a surprins prin ochii unui strain atmosfera stranie a localitatii ingropate in zapada cu obiceiurile si farmecul ei amortit inainte ca ordinea lucrurilor sa fie deranjata si personajele sa trebuiasca sa-si asume consecintele slabiciunilor lor, ignoranta sau confuzia.

O carte tulburatoare despre copii pierduti intr-un fel sau altul, potrivita pentru primele zile de toamna.

Les heures bleues

“A une certaine heure de la nuit il n’y a plus aucun bruit autour de la maison. A la marée basse à cette distance de la chambre, on entend seulement le battement espacé du ressac, sans écho aucun. Dans cette trève il n’y a plus les aboiements des chiens ni la ferraille des camions. C’est après les derniers passages des gens, aux approches du jour, que les heures se vident de toute substance jusqu’à devenir des espaces nus, des sables de pure traversée. Le souvenir du baiser est alors très fort, il brûle leur sang, il fait qu’ils ne parlent pas, ils ne peuvent pas.” (Marguerite Duras – Les yeux bleus, cheveux noirs)

O scurta iesire din rutina

Cateva zile libere pe care aveam de gand sa le petrec la Braila s-au transformat intr-o mini-vacanta in toata regula. Cautand putina liniste si racoare am fugit la munte cateva zile in zona Bran-Moeciu de Jos asa ca imi cer scuze pentru raspunsurile intarziate la mailuri. Nici nu tin minte ultima oara cand am stat atata timp fara internet sau fara sa ma gandesc la contracte, facturi si alte griji de genul asta. Zona e minunata (am pus cateva poze aici), insa m-a surprins faptul ca, in afara turistilor straini atrasi de legenda castelului Bran, majoritatea pensiunilor si hotelurilor erau goale iar localnicii se intreceau in oferte sa atraga mai multi turisti decat vecinii. Am umblat pana cadeam de oboseala, m-am ratacit pe munte dar am si ras cum nu am mai ras de multa vreme. Nu as mai fi plecat de acolo.

Intoarsa la Constanta, citesc la Diana ca s-a deschis un targ in pavilionul expozitional, la doi pasi de mine asa ca a trebuit sa vad despre ce e vorba. Am dat de liniste si aici, spatiu aerist si o combinatie interesanta de carti, bijuterii, antichitati, putina muzica clasica, chiar si un stand cu masti venetiene de la care am furat o carte de vizita in cazul in care nu-l mai gasesc data viitoare. Nu am avut timp sa ma uit cu atentie la oferte dar fata de alte astfel de targuri care se organizeaza in Constanta, sunt incantata de rezultat. Acum sa vedem cat rezista minunea, pentru ca vorbind cu una din doamnele de la standuri, am inteles ca multi se gandesc sa se retraga de la targ inainte de 16 august din lipsa de clienti.

In alta ordine de idei, vara asta trece mult prea repede…

Ne jucam din nou

Feeria are pentru mine o leapsa de genul “ce-ar fi daca” si cu ocazia asta o sa-i raspund si lui Cinabru ale carui intrebari beletristice le-am ignorat pana acum. La prima insa am trisat putin si am sarit peste cele la care nu aveam nici cea mai mica idee ce sa raspund. So here we go:

Scrisori catre Milena

In timp ce citeam cartea asta, gandurile mi-au zburat si la alte “muze” ale scriitorilor sau artistilor si la actritele fetis ale unor regizori, la ce a reprezentat Zelda pentru Fitzgerald, Monica Vitti pentru Antonioni, Dora Maar pentru Picasso, Penelope Cruz pentru Almodovar, Edie Sedgwick pentru Warhol. In ce masura au inspirat sau dimpotriva, le-au fost dedicate anumite opere si daca opinia publica a avut vreun rol in transformarea lor in muze.

Dar revenind la scrisorile lui Kafka, am gasit editia Editurii Univers din 2000 care cuprinde in cea mai mare parte corespondenta dintre Kafka si Milena din anul 1920, cu doar cateva carti postale si scrisori pana in 1923.  Avand in vedere ca nu stiam mare lucru despre ea, a fost interesant sa aflu mai multe detalii despre Milena Jesenska, nu neaparat in postura de iubita a scriitorului. Se pare ca era un personaj destul de controversat in cercurile de intelectuali din Viena inca inainte sa-l cunoasca pe Kafka intr-o cafenea literara in cursul unei vizite la Praga. Provenea dintr-o familie traditionala ceea ce a dus la numeroase neintelegeri cu tatal ei in privinta modului de viata neconventional si chiar la o perioada petrecuta intr-un sanatoriu de boli nervoase, isi calma migrenele cu morfina si a fost adepta “miscarii noilor cai ale dragostei” care presupunea libertate deplina in alegerea partenerilor intr-o casatorie.

Nu am gasit in scrisori exact ce ma asteptam sa gasesc, si aici ma refer in special la tonul lor: unele sunt nostalgice, adevarate confesiuni din timpul unor nopti de insomnie, gandurile scriitorului despre Milena si relatia lor, boala sa sau descrierea unor vise, altele sunt reci, distante, acuzatoare sau pline de reprosuri si ironii.

“Stiam de fapt ce avea sa scrie in scrisoare, era de fapt inscris in spatele tuturor scrisorilor, era in ochii tai, in cutele de pe fruntea ta, si o stiusem, tot asa cum unul care si-a petrecut ziua intreaga in cine stie ce scufundare-in-somn-visare-spaima indaratul obloanelor inchise, seara deschide ferestrele si fireste nici nu e surprins si isi da seama ca a stiut tot timpul ca acum e intuneric, un intuneric miraculous si adanc.Vad cum te chinuiesti si te zbati si nu reusesti sa te desprinzi si n-ai sa te desprinzi vreodata, vad asta si totusi, n-am ingaduinta sa spun: ramai acolo unde esti!”

“De aceea si sunt intr-o anumita masura independent fata de tine, tocmai pentru ca dependenta trece dincolo de orice limite. Jocul alternativei, ori-ori, este prea mare. Ori esti a mea si atunci e bine, ori m-ai pierdut, si atunci nu e ceva rau, nu-i chiar nimic, nu mai ramane nici gelozie, nici suferinta, nici ingrijorare, chiar nimic. Si asta-i cu siguranta ceva vicios, sa construiesti bazandu-te pe o fiinta si sa se furiseze si acolo spaima in jurul temeliei; dar nu spaima in legatura cu tine, ci spaima ca te-ai incumetat sa construiesti asa.”

“Inca de cand am vorbit intr-o seara in Viena in treacat despre asta, am avut sentimentul ca noi cautam pe cineva pe care-l cunoastem bine, caruia ii ducem mult lipsa si pe care-l strigam de aceea cu numele cele mai frumoase, dar nu venea niciun raspuns; si cum ar fi putut raspunde cineva care nu era acolo, cat vedeai cu ochii de jur imprejur? Putine lucruri sunt sigure, dar unul din ele este acela ca nu vom trai niciodata impreuna, in aceeasi casa, trup langa trup, la aceeasi masa, niciodata, nici macar in acelasi oras.” Franz Kafka -  Scrisori catre Milena

Carti pretioase si bilanturi

Am doua lepse de onorat inainte ca anul sa se incheie. In primul rand Diana ma intreba ce carte pretioasa am in biblioteca. Nu am putut alege o singura carte, am carti pretioase ca editie, aspect, cum ar fi cartile mele in limba franceza, carti pretioase ca vechime, una din ele fiind Madame Bovary, sau carti care-mi sunt dragi fie pentru poveste, fie pentru ca le-am primit de la cineva drag- Colectionarul de Fowles si Dragostea in vremea holerei- Marquez.

Cristi pe de alta parte ma face sa ma gandesc la 8 lucruri din anul care a trecut. Nu pot sa spun ca a fost unul plin de evenimente:

1. Am schimbat 3 locuinte intr-un an.

2. Nu ma pot lauda ca am cunoscut multe persoane noi, dimpotriva mi-am mai facut ordine in asa-zisii prieteni.

3. Am reusit sa-mi fac mai mult timp pentru citit, fata de anii trecuti.

4. Am vazut Viena, unde m-as muta oricand daca as avea ocazia, jobul.

5. Am avut niste insomnii constructive.

6. Mi-am facut blogul prin primavara.

7. Am descoperit si vazut o multime de filme interesante.

8. Termin cu un regret: ca nici anul asta nu mi-am luat pisica.

Acestea fiind spuse, as vrea sa aflu ce carti pretioase are Ameer si cum a fost anul asta pentru Alexandra.

Ganduri

As fi vrut sa traiesc intr-o perioada in care oamenii mai trimiteau scrisori, asteptate zile la rand cu nerabdare si purtand vestile, gandurile si dorurile celor dragi

Cum poate fi rosul din Central do Brasil atat de diferit de rosul lui Almodovar din Volver, rosul lui Kieslowski sau cel al lui Wong Kar Wai din In The Mood for Love?

Pentru mine nu a venit iarna inca, am nevoie de o ninsoare serioasa sa ma trezeasca

In joaca

Se tot joaca lumea pe bloguri si se pare ca mi-a venit si mie randul Persoana curioasa in cazul asta este Ela iar regulile sunt simple:

Regula nr. 1 : Cei carora li s-a pasat leapsa trebuie sa-si scrie raspunsurile pe blog si pot inlocui orice intrebare care nu le place cu una formulata de ei.

Regula nr. 2 : Da leapsa mai departe la 6 oameni.

1. Daca persoana pe care o iubesti te-ar insela, care ar fi reactia ta?

Cel mai probabil bye bye, am tendinta sa fac compromisuri intr-o relatie dar nu si intr-o situatie de genul asta.

2. Daca exista un vis pe care doresti sa ti-l indeplinesti, care e acela?

Sa am propriul meu magazin de antichitati/ cafenea de care sa ma ocup incepand de la achizitii, decoratiuni pana la tipurile si numele cafelelor servite celor care-mi trec pragul.

3. Pe cine ai vrea sa paruiesti?

De obicei sunt o persoana pasnica dar am si eu limitele mele asa ca raspunsul ar fi: functionarele de la Posta si Registrul Comertului.

4. Ce ai face daca ai avea un miliard de dolari?

In primul rand mi-as lua o casuta cu gradina si mansarda iar apoi as vrea sa mi se piarda urma cativa ani in care sa calatoresc.

5. Prietenul tau cel mai bun va ramane intotdeauna prietenul tau cel mai bun?

Daca ar fi doar alegerea mea, da.

6. Ai iubit vreodata doi oameni in acelasi timp?

Nu si nici nu vreau sa mi se intample. Sunt mult prea nehotarata sa aleg usor intr-o situatie de genul asta.

7. Cat timp ai astepta o persoana pe care o iubesti cu adevarat?

Destul de mult dar totusi e relativa treaba: depinde de persoana, de situatie.

8. Daca ai castiga la loterie, ti-ai parasi jobul?

Cu siguranta. Imi surade mult mai mult ideea de a avea cateva afaceri de care sa am grija decat un job cu un program fix (trezitul de dimineata ma omoara )

9. Cine se afla in lista ta de top 5 celebritati? Oameni cu care daca ai avea oportunitatea....ai vrea sa stai de vorba

Nu am asa ceva, nu-mi plac listele de genul asta.

10. Ce te enerveaza la culme?

Ipocrizia, fuga de responsabilitate, persoanele cu aere de superioritate si cele care nu-si asuma greselile facute, sa ma trezesc dimineata, sa raman fara cafea, sa ma mut, Constanta invadata de turisti, galagia atunci cand am chef de citit.

11. Cum te vezi peste 10 ani?

Mai hotarata, mai putin pe fuga, fara insomnii.

12. Care e cea mai mare frica a ta?

Sa ajung sa vorbesc cu pisica din cauza singuratatii.

13. Ce fel de persoana crezi ca e cea de la care ai primit leapsa?

Ma face curioasa sa descopar mai multe despre ea.

14. Ai prefera sa fii singura si bogata sau maritata si saraca?

Ce cliseu de revista Sa zicem singura si bogata

15. Care e primul lucru pe care il faci atunci cand te trezesti?

Hmm, totul e in ceata pana cand ajung sa-mi beau cafeaua dar de obicei imi opresc alarma sa mai dorm 5 minute.

16. Ai da totul intr-o relatie?

Da, desi ma vad regretand asa ceva.

17. E cariera un lucru vital pentru tine?

Importanta da, vitala in niciun caz.

18.    Ai putea sa ierti si sa uiti indiferent ce lucru oribil ti-a facut cineva?

Nu, poate sa iert dar sa uit niciodata.

19. Preferi sa fii singura sau sa fii intr-o relatie?

In conditii normale intr-o relatie.

20. 6 oameni la care merge leapsa:

Diana, Haibidu, Alin, Tomata, Anaayana si Oana

Carti intarziate si madame plictisite

Ce poate fi mai placut atunci cand vii obosita de la serviciu decat o cearta cu madamele de la posta, care pe zi ce trece inventeaza mai multe reguli pentru a ne face viata mai frumoasa? Da….este unul din numeroasele posturi despre placerea de a avea de-a face cu Posta Romana. Pentru ca pot sa trec peste orice: aerele de superioritate, pauzele de cafea interminabile in care noi trebuie sa le ascultam barfele sau cum le-a iesit placinta aseara, cataloagele de cosmetice rasfoite in ciuda cozii de la ghiseu, ca lucreaza doar 2-3 desi sunt 6 ghisee deschise, chiar si peste faptul ca-mi sar in cap daca scriu pe un colet cu marker rosu si nu negru …toate ca toate, dar pana la cartile mele! Lasand la o parte faptul ca celor de la Rao le ia o luna sa-ti expedieze un colet si ca am mai comandat o multime de carti asa fara nicio problema, unde scrie ca nu pot face o comanda la alta adresa decat cea din buletin??? Ce mare frauda poti sa comiti daca te prezinti cu avizul, cartea de identitate si banii? Conform scenariului asta, ar trebui sa-mi comand cartile la 200 km distanta si sa calculez sa vina fix in weekendurile in care mai ajung si eu acasa o data la 2 luni. Dar atunci, ar trebui inventate noi reguli pentru alungarea plictiselii de dupa-amiaza, nu?

On time

Clopotul – Iris Murdoch

Imi este mult mai usor sa scriu despre filme decat despre carti, despre imagini decat despre cuvinte. In cazul cartilor, uneori tind sa ma pierd in detalii, relatiile dintre personaje si cu greu reusesc sa ma distantez incat sa vad cartea in ansamblu si sa nu dezvalui prea multe. Cu multitudinea de teme abordate, Clopotul mi-a facut incercarea si mai grea: conflictul dintre bine si rau, moral si imoral, libertatea sexuala si valorile traditionale ale societatii, credinta, discriminare, infidelitate. Si ce decor mai potrivit pentru a explora aceste teme controversate decat o comunitate religioasa izolata aflata in apropierea unei manastiri, Imber Court…De obicei evit cartile care dezbat probleme de religie asa ca din primele pagini, atunci cand am intuit subiectul m-am temut ca scriitoarea va aborda acel stil rece, distant, intalnit deseori in astfel de scrieri. M-am inselat insa, Murdoch reuseste sa vorbeasca despre credinta si alegerile religioase fara a aborda un ton pretentios.

Mi-au placut foarte mult diferitele simboluri intalnite-cele doua clopote, fluturele, calatoriile Dorei, zidul manastirii- si modul in care scriitoarea si-a construit personajele  incat de-a lungul cartii nu firul narativ iese in evidenta, destramarea micii comunitati, ci studiul minutios al personajelor din timpul celor cateva saptamani inainte de aducerea noului clopot al manastirii. Personajele nu par limitate in tipologii deoarece sunt prezentate intr-o permanenta evolutie. Astfel, desi Murdoch alege sa ne prezinte comunitatea si restul personajelor din perspectiva a trei din ele: Dora, Michael si Toby, cea mai evidenta evolutie este a Dorei…din persoana confuza, care nu poate lua o decizie, cu complexe de inferioritate, aflata permanent in umbra sotului, spre sfarsitul romanului devine din ce in ce mai hotarata, independenta, capabila sa-si asume greselile si sa incerce sa-si schimbe viata.

Fiind la prima carte de Iris Murdoch, am citit-o fara sa am asteptari sau idei preconcepute. Asa s-ar explica pana la un punct de ce mi-a placut atat de mult stilul scriitoarei. Acum insa am o mica problema: as vrea sa mai citesc ceva de Murdoch  si nu ma pot hotari ce sa iau din ce a aparut pe la noi. Daca sunteti familiarizati cu romanele ei, astept recomandari.

The Drugs Don’t Work

….asta ar caracteriza starea mea din ultimele 2 zile….Ma simt ca intr-una din perioadele in care am incercat sa renunt la cafea. Aveam de gand sa scriu cateva cuvinte despre o carte si un film vazut ieri dar nu reusesc sa-mi adun gandurile….Poate maine

Reprise sau portret al scriitorului in tinerete

Dupa Reconstruction al regizorului danez Christoffer Boe si Das Leben der Anderen lui Donnersmarck, Reprise(2006) este un alt film de debut care impresioneaza si ma face sa fiu mai atenta la ce regizori au aparut in ultima vreme in peisajul filmului european. Primul lung-metraj al norvegianului Joachim Trier este povestea a doi prieteni idealisti care impartasesc acelasi vis: de a deveni scriitori celebri.

Inca din prima secventa a filmului, in care Phillip si Erik apar in fata unei cutii postale pentru a-si trimite manuscrisele, regizorul apeleaza la un detaliu ce tine mai mult de literatura decat de lumea filmului: vocea unui narator omniscient care ne prezinta o viziune in alb-negru a viitorului in cazul in care cartile ar fi avut succes. In realitate insa, doar cartea lui Phillip este publicata, Erik ramanand intr-un con de umbra pana la caderea nervoasa a prietenului sau, moment in care regizorul alege sa schimbe rolurile. Erik e cel care continua sa scrie, renuntand la fostul cerc de prieteni si de fapt la intregul sau mod de viata, in timp ce Phillip ramane alaturi de Kari si renunta la scris incercand sa-si infrunte propriile obsesii. Una din ele, cea de a numara descrescator de la 10 m-a facut ca de fiecare data cand personajul ajungea la 1 sa am impresia stranie ca filmul va incepe din nou si mi se va prezenta o alta poveste, o alta varianta a realitatii.

In privinta alegerii actorilor, nu am nimic de comentat: interpretarea lor mi s-a parut uimitoare pentru un copywriter si un medic fara prea mult experienta in cinematografie.

Reprise ramane in cele din urma un film despre maturizare, limitele unei prietenii, inspiratie, obsesie, nebunie, de-a lungul caruia personajele incearca sa recreeze emotii, imagini si povesti.

The Gadsdens

Dintre zecile sau chiar sutele de trupe indie rock aparute in ultimii ani, din cand in cand una imi mai atrage atentia, si in cazul de fata, ma face sa fredonez anumite acorduri dimineata in ceasca de cafea sau la munca atunci cand ar tb sa ma concentrez  la cu totul altceva. I-am descoperit pe The Gadsdens in primavara cu cateva piese luate de pe profilul lor de MySpace insa am asteptat sa scoata si un album inainte sa le recomand muzica. Cum asta nu s-a intamplat pana acum, pot doar sa le ofer putin spatiu aici, in speranta ca baietii nu au renuntat la idee si nu se vor multumi doar cu live gigs.

The Bell Jar

“I felt like a race horse in a world without racetracks or a champion college footballer suddenly confronted by Wall Street and a business suit, his days of glory shrunk to a little gold cup on his mantel with a date engraved on it”

“I thought the most beautiful thing in the world must be shadow, the million moving shapes and cul-de-sacs of shadow. There was shadow in bureau drawers and closets and suitcases, and shadow under houses and trees and stones, and shadow at the back of people’s eyes and smiles, and shadow, miles and miles and miles of it, on the night side of the earth.”

“I saw the days of the year stretching ahead like a series of bright, white boxes, and separating one box from another was sleep, like a black shade.  Only for me, the long perspective of shades that set off one box from the next day had suddenly snapped up, and I could see day after day after day glaring ahead of me like a white, broad, infinitely desolate avenue. ” The Bell Jar – Sylvia Plath