Louis Garrel intr-o sala de clasa inconjurat de chipuri angelice ascultand muzica Mariei Callas intr-unul din filmele lui Christophe Honoré
Doi straini care cauta pretexte sa se intalneasca la un pahar de vin intr-o cafenea la malul marii intr-o poveste cu parfum de magnolie, semnata de Marguerite Duras
Un tango neasteptat, miscari fluide intr-un decor minimalist alb-negru amintind parca de inceputurile dansului, intr-un film-spectacol de Saura
…acesta ar fi cuvantul care ar rezuma cel mai bine primul roman publicat de Michael Ondaatje in 1976. Nu prea stiam la ce sa ma astept, mai ales ca dupa ce am citit Divisadero am ramas cu pareri amestecate in privinta scriitorului. Dar cineva s-a gandit ca mi-ar placea atmosfera New Orleansului inceputului de secol XX asa ca l-am lasat pe Ondaatje sa-mi mai spuna o poveste, cea a lui Buddy Bolden, trompetist asociat cu inceputurile jazzului din a carui muzica nu a ramas insa nimic inregistrat. Pana acum viata lui a capatat contur prin marturiile celor care l-au cunoscut, zvonuri sau diverse documente neoficiale astfel incat citind cartea sau cautand detalii despre Buddy Bolden ai impresia ca e vorba de o legenda si nu un personaj real.
In Coming through Slaughter confuzia e accentuata si de modul in care Ondaatje fragmenteaza capitolele cu descrieri ale New Orleansului, interviuri ale cunoscutilor lui Bolden sau ale celor care au cantat cu el, anchete ale politiei, versuri, rapoarte ale spitalului de boli mintale unde a fost internat in ultima parte a vietii. In privinta personajelor secundare, exista in carte o multime de povesti interesante, mi-a placut mai ales cea a lui Ernest J. Bellocq, un fotograf care a ramas cunoscut pentru fotografiile prostituatelor din Storyville dar de care pana acum nici nu auzisem.
Pentru prima carte publicata cred ca Ondaatje a riscat destul de mult, sa lase subiectul in plan secundar si sa experimenteze atat de mult cu forma romanului. Nu ma intelegeti gresit: jocul de oglinzi care lasa sa se intrevada viata lui Bolden e interesant si toate acele divagatii sfarsesc prin a contura un alt personaj sau un detaliu important din viata muzicianului dar cred ca in final depinde ce asteptari ai ca cititor. O persoana interesata de viata lui Bolden ar putea fi dezamagita pentru ca de-a lungul lecturii nu stii ce e adevar si ce fictiune in romanul lui Ondaatje asa cum esti si avertizat la sfarsitul romanului de micile ajustari ale datelor sau faptelor. Dar daca citesti cartea de curiozitate, ca experiment sau pentru atmosfera New Orleansului jocurilor de noroc, al prostituatelor si jazzului, ai putea sa le dai dreptate celor care o considera “the finest jazz novel ever written”.
In ultima luna am citit destul de putin, cartulii usurele sau la limita beletristicii: cateva nuvele de Christa Wolf, povestea unei obsesii pusa pe hartie atat de frumos de Marguerite Duras si o brosura-experiment de Huxley – The Doors of Perception. Nu stiu de ce nu am prea avut chef de citit dar cartea care m-a scos din acea stare de indiferenta, plictis, spuneti-i cum vreti, a fost in mod surprinzator Dulcea lume de dupa.
Russell Banks porneste de la un accident care ar putea fi subiectul unei stiri si tese in jurul lui nuante cu ajutorul vocilor a patru personaje afectate de accidentul respectiv. Cum se schimba viata unei comunitati dupa ce-si pierde copiii, dar mai ales pe umerii cui cade vina. Si pentru ca sunt foarte putini cei care cred intr-o culpa a destinului, cineva trebuie pedepsit, toata aceasta vanatoare de raspunsuri instrainand familiile.
Cartea se citeste foarte usor, desi tonalitatea discursului se schimba de la un capitol la altul si trebuie sa fii atent la cum se reordoneaza detaliile accidentului in functie de amintirile personajului care-si spune povestea: soferita autobuzului, un parinte care si-a pierdut copiii in accident, avocatul care vrea sa reprezinte familiile sau unul din copiii care au supravietuit. O data dezvaluirile facute, intervine si problema moralitatii: la un moment dat spre sfarsitul cartii ai senzatia ca scriitorul incearca sa te convinga ca acele personaje pe care la inceput le compatimeai nu numai ca nu-ti merita compasiunea dar poarta in unele cazuri o vina mai mare decat cea pusa in discutie pana atunci.
Mi-a placut ideea de oras care are nevoie de copiii sai asa cum are nevoie o familie, fara copii comunitatea transformandu-se intr-o simpla adunatura de indivizi izolati. Am apreciat si cum scriitorul a surprins prin ochii unui strain atmosfera stranie a localitatii ingropate in zapada cu obiceiurile si farmecul ei amortit inainte ca ordinea lucrurilor sa fie deranjata si personajele sa trebuiasca sa-si asume consecintele slabiciunilor lor, ignoranta sau confuzia.
O carte tulburatoare despre copii pierduti intr-un fel sau altul, potrivita pentru primele zile de toamna.
“A une certaine heure de la nuit il n’y a plus aucun bruit autour de la maison. A la marée basse à cette distance de la chambre, on entend seulement le battement espacé du ressac, sans écho aucun. Dans cette trève il n’y a plus les aboiements des chiens ni la ferraille des camions. C’est après les derniers passages des gens, aux approches du jour, que les heures se vident de toute substance jusqu’à devenir des espaces nus, des sables de pure traversée. Le souvenir du baiser est alors très fort, il brûle leur sang, il fait qu’ils ne parlent pas, ils ne peuvent pas.” (Marguerite Duras – Les yeux bleus, cheveux noirs)
Am citit povestirile lui Onetti de-a lungul a doua saptamani, in paralel cu alte doua carti si deja am inceput sa le duc dorul ca alternativa. Stiam ca orice alta carte deschideam, puteam sa ma intorc oricand la acel univers in care e atat de usor sa-ti reconstruiesti existenta din aceleasi piese dar in mod diferit, in care poti alege daca vrei sa-ti duci viata sau sa mori in visul in care te-ai simtit cel mai fericit.
Am observat ca Onetti ramane si in proza scurta un scriitor al gesturilor, carora le da semnificatii nebanuite, si are darul acela de a te face sa-i indragesti povestirile desi nu au un final fericit, desi sunt povestile triste ale unor personaje singuratice, urmarite de greselile din trecut, de fantasma unui frate mort, a unei foste iubite, a unei nunti care nu a mai avut loc. Personaje care nu pot si nu vor sa-si controleze viata reala, dar care evadeaza in vis si fantezie. Adevarul si identitatea devin notiuni relative pentru locuitorii din Santa Maria, oras intalnit si aici in majoritatea povestirilor: intr-una din primele, “posibilul Baldi” inventat pentru o necunoscuta intalnita pe strada pare mai real decat avocatul Baldi cu o existenta banala pe care personajul vrea sa-l dea uitarii pentru un moment.
Nu am remarcat sau poate nu am fost atat de atenta in Viata scurta si Despartiri la simbolurile presarate de Onetti in text, cred ca ies in evidenta mai mult in povestirile din “Istoria cavalerului”: armele ca amenintare, fotografiile, in “Tristete in doi” distrugerea unei gradini anunta moartea femeii a carei intreaga existenta fusese legata de acel spatiu. Femeile sunt prezentate de autor in ipostaze extreme, simbolizand fie inocenta- ca adolescente sau mirese- fie promiscuitatea ca iubite infidele sau prostituate. Si cred ca de aceea, desi perspectiva este, de cele mai multe ori, a barbatului, iti amintesti mai degraba de copila pistruiata in rochie galbena sau de mireasa care hoinareste pe strazi in iluzia intretinuta de restul orasului (parca amintind de un personaj al lui Pirandello care traieste intr-o farsa asemanatoare).
Mie mi-a placut mult volumul si-l recomand oricui vrea sa vada cum imagineaza Onetti o lume in care totul pare posibil.
“Pentru mine, stiti deja, faptele nude nu inseamna nimic. Important e ceea ce contin ori ascund in ele, si abia apoi sa aflu ce se ascunde in spatele lor si tot mai departe, in fondul definitiv, la care nu vom ajunge nicicand.”
“Afara noaptea era grea, iar ferestrele deschise ale orasului lasau sa cada in misterul laptos al cerului tainele vietilor, dorurile si obiceiurile oamenilor din case.”
“Cand se lasa seara in Santa Maria, fluviul dispare, se retrage fara valuri in umbra, cum se strange un covor; cadentat, campul se napusteste prin dreapta, ne invadeaza si umple matca fluviului. Singuratatea nocturna in apa ori pe malul ei poate oferi, presupun, amintirea ori neantul, sau un viitor voluntar; noaptea campiei, care se intinde precisa si neimblanzita, neingaduindu-ne decat sa ne regasim pe noi insine, lucizi in prezent.”
Este doar a doua carte de Huxley pe care o citesc asa ca nu am avut cum sa-mi formez o opinie clara asupra operei lui pana acum dar totusi, acest scriitor are ceva ce ma intriga. Geniul si zeita mi-a lasat impresia unei piese de teatru: spatiu relativ delimitat, personaje putine cu anumite referinte la mitologie, fiind accentuate in special tipologiile, in timp ce in Punct Contrapunct scriitorul schimba registrul si te arunca in mijlocul conversatiilor pretentioase a zeci de personaje din cercurile mondene ale Londrei interbelice.
Cartea nu are o intriga bine conturata, sunt construite insa mai multe intrigi marunte in functie de cuplul care este in centrul atentiei pe moment si de aceea, la inceput, m-am lasat dusa de valul de relatii, secrete si ganduri dezvaluite cu fiecare pagina. Huxley scoate la iveala conflicte de putere, personaje fara convingeri care plutesc parca in deriva in lumea fastuoasa a palatului Tantamount, altele care sunt revoltate in permanenta si cauta o schimbare, un savant pasionat de muzica lui Bach, un pictor arogant care traieste in trecut, cupluri care se formeaza si se destrama pe considerente de clasa sau avere.
Romanul este scris ca o satira la adresa acestei lumi viciate, a Londrei diferentelor de clasa si pasiunilor marunte. Primul gand pe care l-am avut a fost ca nu am mai intalnit de multa vreme un scriitor care sa aiba atata rabdare in a-si creiona personajele. Si la atatea tipuri de personaje, autorul foloseste tot atatea tehnici narative: alterneaza fragmente narate la persoana a treia cu monoloage, episoade din trecutul personajelor, scrisori sau chiar scurte eseuri cuprinse in jurnalul unui scriitor. Mi-a placut acel fragment din insemnarile lui Philip Quarles care aduce in discutie muzicalitatea fictiunii dar, sincera sa fiu, pana sa ajung acolo cu lectura nu m-am gandit la roman ca avand o structura muzicala. Din aceasta perspectiva romanul poate reprezenta o succesiune de variatii asupra mastii sociale, a diferentei dintre aparenta si esenta in relatiile cu ceilalti.
Per ansamblu mi-a placut stilul lui Huxley si cred ca urmatoarea carte citita va fi Minunata lume noua. Nu am inteles insa de unde acea schimbare de ritm spre sfarsitul romanului pe care am observat-o si in Geniul si zeita, de ce, fie ca e vorba de un accident, fie de o crima, Huxley simte nevoia sa-si pedepseasca intr-un fel personajele…
Feeria are pentru mine o leapsa de genul “ce-ar fi daca” si cu ocazia asta o sa-i raspund si lui Cinabru ale carui intrebari beletristice le-am ignorat pana acum. La prima insa am trisat putin si am sarit peste cele la care nu aveam nici cea mai mica idee ce sa raspund. So here we go: Continue reading ‘Ne jucam din nou’
Zilele trecute citind O pagina de dragoste de Zola ma gandeam cat de mult datoreaza Parisul literaturii si cinematografiei si cate persoane au fost dezamagite cand i-au calcat strazile prima data. Cu siguranta nu ar mai fi avut aceeasi aura de oras boem, al indragostitilor si artistilor sau al luxului si elegantei daca nu ar fi fost decorul atator povesti romantate imaginate de regizori si scriitori. In O pagina de dragoste de exemplu cred ca trece si peste a fi un cadru in care personajele isi poarta virtutile si viciile, devenind unul dintre personaje. Am luat cartea de la ultimul schimb de carti pentru ca nu-l mai citisem pe Zola din liceu si vroiam sa vad daca imi mai amintesc ceva despre membrii familiei Rougon Macquart. De amintit nu prea mi-am amintit dar ce am gasit in paginile cartii a fost destul de diferit de ce impresie am purtat toti anii acestia asupra cartilor scriitorului.. In sensul ca atunci cand vorbeam de Zola aveam in minte mai degraba atmosfera apasatoare din Germinal decat cea din La Paradisul femeilor.
O pagina de dragoste nu este asadar doar o poveste de dragoste asa cum Parisul nu este pentru Zola doar o scena pe care personajele isi joaca rolurile. Pe scurt, Helene se muta din provincie cu fiica sa posesiva si dupa moartea sotului ajunge in din ce in ce mai des in compania familie Deberle, avand o legatura cu medicul fetei. In scriitura este prinsa o critica a saloanelor frivole din Parisul secolului al XIX-lea dar se intrepatrund si teme din alte romane ale scriitorului cum ar fi originea averilor, bolile ereditare, conflictul dintre datorie si instinct.
In orice caz, ce mi-a placut cel mai mult si cred ca o sa-mi ramana in minte este modul in care scriitorul a conturat temperamentul posesiv al copilei, pe alocuri inspaimantator si acel Paris pe care personajele il au mereu aproape dar in final nu ajung sa-l cunoasca:
“Parisul disparut avea odihna visatoare a unui urias care lasa sa invaluie noaptea si ramane acolo, nemiscat o clipa, cu ochii deschisi. Nimic nu o induiosa mai mult pe Helene decat acest moment de oprire in viata cetatii. De trei luni de cand nu mai iesise, tintuita langa patul Jeannei, n-avea alt tovaras de veghe la capataiul bolnavei decat marele Paris asternut in zare. Parisul era acolo, pe orice vreme, amestecandu-se in durerile si nadejdile sale, intocmai ca un prieten. Il ignora intotdeauna, fusese mereu departe de el, nepasatoare fata de strazile si de oamenii sai; si el ii umplea singuratatea…Adesea, in ceasurile de nadejde isi incredinta bucuria inimii departarilor pierdute ale mahalalelor. Nu exista niciun moment care sa nu-i reaminteasca vreo emotie trista sau fericita. Parisul traia in insasi existenta ei. Dar niciodata nu-l iubise mai mult ca in amurg, cand, ziua o data sfarsita, el consimtea la un sfert de ceas de linistire, de uitare si de visare, asteptand sa se aprinda felinarele.”
Am luat Despartirile lui Onetti din pura intamplare: ma uitam in Carturesti la standul cu reduceri si mi-a placut titlul scris pe una din primele pagini ale cartii: Los adioses. Fara sa stiu nimic de autor, de stilul lui, de ce carti a mai scris, dar vad ca in ultima vreme genul asta de experimente imi ies din ce in ce mai bine.
In Despartiri, povestirea propriu-zisa are o evidenta nota nostalgica: intr-un oras de munte unde se retrag bolnavii de tuberculoza ajunge si un fost sportiv a carui rutina zilnica depinde de doua randuri de scrisori pe care le primeste: unele scrise cu cerneala albastra, altele batute la o masina veche, cu litere murdare si denivelate. Este clar ca sunt de la persoane dragi din trecutul lui, doua femei pe care le si cunoastem intr-un final: cateva portrete si gesturi schitate rapid, suficient insa ca atmosfera sa capete o anumita tensiune. In acest mod, curiozitatea cititorului e mereu starnită de relatiile ambigue dintre personaje, dar in ansamblu avem o poveste care nu aduce ceva nou, fiind doar o alta reformulare a eternei probleme a mortalitatii, a trecutului sau a singuratatii.
Ce e uimitor insa in acest roman de scurta intindere este ca totul e interpretabil pentru ca Onetti propune cititorului realitatea unui martor. Nu ne spune povestea personajului direct, ci prin intermediul infirmierului, cameristei hotelului, dar mai ales din perspectiva proprietarului dughenei din oras care-i observa obiceiurile, gesturile, reactiile. Pana la urma cat este adevar in povestea personajului si cat din propriile ganduri si temeri proiecteaza martorul asupra povestii lui? Intrebarile se acumuleaza pe masura ce inaintam in lectura si astfel ajungem ca cititori sa fim alti interpreti subiectivi ai povestii personajului. Mi-a placut mult stilul scriitorului, cum te determina sa faci propriile scenarii plauzibile cu datele pe care le ai si cum foloseste acea scrisoare necitita la sfarsit sa-ti aminteasca inca o data cat de schimbatoare pot fi unele fraze din perspective diferite. In plus, are in text unele subtilitati de o finete remarcabila care spun atat de multe despre personaje fara sa dea impresia unei analize propriu-zise. Cred ca intr-o anumita masura frazele lui Onetti seamana cu frazele lui Marias:
“Il vedeam umplandu-si si golindu-si paharul in tacere, din profil, cu coatele sprijinite pe tejghea, contrazicand ideea ca nici macar trecuturile nu se pot pastra neschimbate, ca urechile cele mai greoaie trebuie sa asculte vuietul nisipului in care scurma trecuturile, pentru a cobori, a se departa, a se schimba, a-si continua viata.”
” Tintuind cu privirile lumina care sovaia elastica in tina drumului, n-aveam nevoie s-o privesc ca sa-i vad chipul, sa ma conving ca acesta avea sa-si pastreze pana la moarte, in zile luminoase si populate sau in nopti asemenea celei prin care treceam, infruntand singura, infumurata, iluzoria apropiere a barbatilor, nasucul care-si arata in orice pozitie a capului narile sinuoase, inocente, buza inferioara prea groasa, ochii turtiti fara convexitate, ca simple desene facute cu un creion cafeniu-inchis pe o hartie bruna de culoare mai deschisa.”
Cautam pe site-ul Polirom ce carti o sa apara in perioada urmatoare si am avut parte de o surpriza placuta: se pare ca vom avea o alta colectie de carte dedicata cinematografiei care “va oferi chei de lectura a filmelor care au rulat in cinematografe, se va concentra asupra punctelor cheie din istoria cinematografiei si va oferi analize lucide dedicate cinematografului romanesc”. Primele carti care vor aparea sunt 4 decenii, 3 luni si 2 saptamani cu filmul romanesc (Alex. Leo Serban) si Bunul, raul si uratul in cinema (Andrei Gorzo), in pregatire fiind Istoria cinematografiei in capodopere a lui Tudor Caranfil. O initiativa demna de toata lauda. Sper doar sa nu avem parte de o carte pe an cum s-a intamplat in Biblioteca de film a Editurii Humanitas.
Saptamana asta a fost pentru mine saptamana Adolfo Bioy Casares, am fost atat de entuziasmata de cartile lui incat am abandonat-o pe Susan Sontag cu In America si am amanat alta carte pe care vroiam sa o incep pentru a-i acorda scriitorului argentinian tot timpul liber pe care l-am avut pentru citit.
Cand am inceput Inventia lui Morel am avut impresia ca va fi o alta Reluare pentru ca au cam acelasi stil, aceeasi senzatie de vis, de ireal, dar ma bucur ca mi-a fost demonstrat contrariul. Cartea ii este dedicata lui Borges si are un interesant prolog scris de acesta despre literatura fantastica, in care pune fata in fata doua tipuri de autori in functie de importanta arata intrigii, subiectului si psihologiei personajelor. Borges este de parere ca in Inventia lui Morel, Casares “desfasoara o odisee de miracole care nu par sa accepte alta cheie decat cea a halucinatiei sau a simbolului si pe care le descifreaza in mod plenar printr-un simplu postulat fantastic, dar nu supranatural”.
Este povestea unui personaj fara nume care ajunge pe o insula aparent pustie, fugind de consecintele unei crime pe care a comis-o. Pe insula unde sunt construite doar un muzeu, o capela si un bazin de inot iar personajul crede ca este singur, incep sa apara cativa turisti imbracati desuet, care par sa joace acelasi rol seara de seara pe acelasi fond musical repetat de un fonograf: Tea for two si Valencia. Se ascunde o perioada pana cand isi da seama ca intrusii nu au legatura cu pedeapsa lui, ba chiar il ignora, dar se indragosteste de Faustine, o femeie pe care o vede in fiecare seara admirand apusul de pe o stanca.
Acesta ar fi fundamentul pe care Casares isi construieste lumile si iti propune sa te joci cu conceptele de timp, spatiu, libertate sau imortalitate, iti da o multime de indicii si simboluri si te lasa sa-ti imaginezi: variante in oglinzi, timpuri diferite, lumi care se intalnesc dar nu pot interactiona, nopti cu doua luni, persoane care nu se pot iubi decat in imagini. Imi pare rau ca nu am citit Inventia inainte sa vad L’annee derniere a Marienbad (1961).
Cartea a aparut si la noi, tradusa la Humanitas in 2003 dar nu am rezistat tentatiei sa pun coperta cu Louise Brooks, de altfel ea este cea care l-a inspirat pe Casares cand a creat-o pe Faustine.
Reunind 12 povestiri, al doilea volum scris de Steinbeck in 1932 la varsta de 30 ani imagineaza viata unei comunitati din California asezata in valea numita Pasunile Raiului. Autorul are prilejul de a prezenta familiile generatii la rand cu propriile drame, resentimente, ambitii si neimpliniri, intrusi sau chiar case blestemate. Povestirile ar putea alcatui un roman avand in vedere tematica abordata si faptul ca au unele personaje comune dar cred ca pot fi citite si separat fara sa lase impresia de incomplet.
Cu toate acestea, volumul nu mi s-a parut extraordinar, din proza scurta citita in ultima vreme m-a impresionat mult mai mult cea scrisa de Thomas Wolfe. Mi-a placut in schimb stilul simplu, nepretentios in care a reusit sa portretizeze unele personaje( Bert Munroe si Molly Morgan sunt doar doua exemple) si modul in care autorul inchide povestirile circular tot cu imaginea Pasunilor Raiului. Asa se face ca primei perspective a caporalului spaniol care descopera valea ii corespunde o a doua, a turistilor care peste ani vin sa viziteze locurile.
Nu obisnuiesc sa citesc un autor in ordinea aparitiei operelor sale, sa-mi impun sa incep cu scrierile in care si-a format un stil specific si sa incerc sa-i descopar evolutia de-a lungul timpului. Dar in cazul lui Steinbeck cred ca ar fi trebuit sa o fac. Spun asta pentru ca este clar ca scriitorul a conturat aici niste tipologii pe care le-a folosit mai tarziu in unele romane si de-a lungul lecturii cautam sa plasez personajele in alte carti de Steinbeck pe care le-am citit.
“Cinematograful nu este altceva decat o noua maniera de a imprima, este o forma de transformare totala a lumii prin cunoastere. Louis Lumière este un nou Gutenberg. Inventiei sale i se datoreaza tot atatea catastrofe cate se datoreaza difuzarii gandirii prin carte.”
O carte care ma astepta de multi ani sa o descopar ascunsa pe un raft din biblioteca parintilor si care, daca ar fi reeditata, cred ca si-ar gasi foarte bine locul in Biblioteca de film a editurii Humanitas. Nu stiu daca se poate gasi in alta parte decat in anticariate si e pacat, pentru ca din ce carti scrise de regizori am mai citit, mi-a placut cel mai mult. Poate pentru ca nu surprinde doar conceptia lui Renoir despre cinema sau detalii de la filmari, si nu aluneca in unele filosofii sau meditatii care ar putea parea in plus cum o face Lynch in “Cum sa prinzi pestele cel mare”. Amintirile lui Renoir din copilarie sunt dominate de figura tatalui- Pierre Auguste Renoir si a unei fete de saisprezece ani care-i servea ca model pentru unele picturi si-i tinea companie micului Jean. Gabrielle este si cea careia ii este dedicata cartea, deoarece regizorul sustine ca ea i-a facut cunostinta cu lumea teatrului, l-a invatat sa vada chipurile prin masti si sa aiba oroare de cliseu. Urmeaza primele sale intalniri cu cinematograful, fascinatia sa pentru un actor numit Charlot, intalnirea cu Catherine Hessling care-i va fi si sotie, deceptiile dar si bucuriile pe care i le-a oferit lumea cinematografiei.
“Sunt gata sa inghit cel mai plicticos film daca-mi ofera un prim plan frumos al vreunei actrite pe care o iubesc. Excesiva mea admiratie pentru prim plan este atat de mare incat mi s-a intamplat sa introduc in filmele mele secvente perfect inutile actiunii numai fiindca-mi dadeau posibilitatea unui frumos prim plan.”
Habar n-aveam ca a ajuns sa faca La regle du jeu(1939) inspirat de muzica baroca franceza sau ca a fost influentat de propria experienta a razboiului atunci cand a filmat La grande illusion(1937). Dar unele din cele mai interesante fragmente ale cartii mi s-au parut cele care surprind imaginea Americii vazuta din Europa inainte ca Renoir sa se mute peste ocean si cele cu impresiile regizorului incercand sa se obisnuiasca cu modul de a trai in trecut al americanilor, pe care-i vede ca “un club de europeni nemultumiti”.
“Cand m-am intors acasa in seara aceea am gasit-o pe sotia mea si pe Jacques stand jos pe podea langa un fonograf portativ coplesiti de sunetele cele mai ascutite si neasteptate. Mai intai m-am infuriat pe discul ala care-mi intarzia cina, apoi am fost cucerit de ciudatenia muzicii…Discul intruchipa pentru mine o reprezentare a marelui oras Chicago de unde iesise. Fireste ca nu era vorba de adevaratul Chicago, ci de cel al romanelor politiste, al fetelor usoare cu fuste scurte, al luminilor violente scaldand fatadele de lemn ale cluburilor clandestine, pe scurt al unui Chicago pe care si-l putea inchipui un tanar francez dupa marele razboi.”
” Americanii au inventat fiinta aceea ireala de pe copertele revistelor. Au impins arta machiajului pana la limitele extreme ale falsitatii. Fiecare fiinta umana e intr-un fel un actor. Fiecaruia ii place sa prezinte lumii o versiune imbunatatita a lui insusi. Dar la americani dorinta asta foarte naturala merge pana la camuflaj. Datorita gustului pentru deghizare, americanii au o predispozitie pentru meseria de actor. Sunt niste comedianti innascuti. E foarte usor sa regizezi o multime din figuranti americani. Ei nu sunt mai buni decat cei francezi dar se transpun in situatia data cu o rapiditate tulburatoare.”
” Unul dintre falsii zei care ramane atotputernic e ceea ce oamenii numesc “bunul gust” si care nu e de fapt decat gustul mediocritatii. In numele bunului gust societatea asasineaza orice incercare neobisnuita. Eu si prietenii mei ne proclamam cu fermitate in favoarea prostului-gust.”Jean Renoir- Viata mea
Dupa Carlos Ruiz Zafon si Marias, un alt scriitor spaniol ale carui povesti ma tin treaza tarziu in noapte. Si ce povesti! Romanul lui Perez-Reverte este impartit in opt capitole, fiecare purtand o denumire si un motto legate de tehnicile de scrima si imagineaza Madridul frematand in preajma revolutiei din 1868, cu personaje care se detaseaza de peisajul vremurilor in care traiesc, o femeie care vrea sa invete arta unor sofisticate lovituri de floreta, onoare, santaj politic, dar si destainuiri la obisnuitul pahar de jerez dupa o partida de scrima. Nu stiu daca mi-a placut mai mult pentru stilul elegant al scriitorului de a potrivi cuvintele in fraza, atmosfera Spaniei revoltate a secolului XIX, cu aristocrati conspirand in cafenele sau datorita personajului Jaime Astarloa pe care e o placere sa-l intalnesti macar in carti daca nu e posibil in realitate. Oricare ar fi raspunsul, prima mea intalnire cu Arturo Perez-Reverte s-a dovedit a fi exact de ce aveam nevoie dupa scrisorile reci si pline de regrete ale lui Kafka.
“Arma alba are o etica necunoscuta celorlalte arme si daca staruiti, as spune chiar ca-i una mistica…Scrima este mistica deosebita a cavalerilor. Cu atat mai mult in vremurile noastre… In ziua in care se va stinge si ultimul maestru de arme, tot ceea ce mai este nobil si cinstit in lupta din batrani a omului cu omul va cobori cu el in cripta. Pe lume nu va mai fi loc decat pentru pusti cu teava scurta si groasa, pentru junghere cu plasele de corn, pentru ambuscade si lovituri de pumnal.” Maestrul de scrima
Acum citesc ceva cu totul diferit- Reluarea de Alain Robbe-Grillet, o carticica care merge cam greu si ma face sa ma simt ca intr-un film de Resnais: cu aceeasi tema a timpului si memoriei, a personajelor fara identitate sau a dublei identitati. Am o senzatie de deja-vu….deja-lu…..La un moment dat devine frustrant modul in care scriitorul se joaca cu tine, prea multe simboluri, iti da prea multe posibilitati de interpretare, nu mai stii ce e realitate si ce vis al personajului. Oricat de ciudat ar suna, imi place mai mult sa intalnesc temele de genul asta transpuse in imagini intr-un film decat in paginile unei carti.
Una din zilele trecute am vazut Brideshead Revisited (2008 ), cautand un film care sa se potriveasca dispozitiei british in care eram. Regizat de Julian Jarrold, este a doua ecranizarea a cartii cu acelasi nume scrisa de Evelyn Waugh, dupa varianta pentru televiziune din anul 1981 ,dar se departeaza putin de linia dramelor britanice clasice cu care eram obisnuita prin faptul ca nu se mai pune accent atat de mult pe diferentele de clasa. De data aceasta religia este cea care imparte personajele in inocente si vinovate, in sfinti si pacatosi.
Povestea prinde contur prin intermediul amintirilor lui Charles Ryder (Matthew Goode), incartiruit in timpul celui de-al doilea razboi mondial pe domeniul Brideshead, unde cu multi ani in urma fusese primit in familia Juliei si a lui Sebastian Flyte. Emma Thompson o interpreteaza pe Lady Marchmain, o aristocrata severa, glaciala care judeca oamenii in functie de credinta si incearca sa controleze pe cat posibil vietile copiilor ei.
Fie ca recreeaza atmosfera din Oxfordul anilor ‘20, fie pe cea din Venetia sau un oras din Maroc, filmul beneficiaza de o imagine extraordinara: decorurile, casa de la Brideshead, costumele, totul impresioneaza prin atentia pentru detaliu. Nu pot sa spun insa ca performantele actorilor m-au impresionat in aceeasi masura. Mi-au placut Emma Thompson si Hayley Atwell dar personajele masculine nu mi s-au parut la fel de convingatoare, nici macar Michael Gambon in rolul lui Lord Marchmain. La majoritatea scenelor in care apare Sebastian ma gandeam cu regret ce rol ar fi facut Jude Law daca se pastra distributia initiala a filmului. Totusi, filmul merita vazut. Atata timp cat nu va asteptati la un Gosford Park(2001), The Remains of the Day(1993) sau Howards End(1992), l-as recomanda celor care vor sa vada un alt gen de drama britanica.
Recent Comments