Cred ca nu mi-am inceput bine lectura cartilor lui Carson McCullers. In primul rand pentru ca m-am lasat influentata de detaliile controversate despre viata ei care ajunsesera la mine inainte sa-i pot deschide una din carti si in al doilea rand pentru ca, fara sa stiu, am inceput sa o citesc cu ultima carte pe care care a scris-o spre sfarsitul vietii. Fapt care se vede foarte clar inca de la primele randuri cu aer de sentinta, dar si prin temele abordate de-a lungul romanului.
Ceasornic fara minutare este povestea unui orasel din Georgia intr-o perioada in care prejudecatile si rasismul inca faceau parte din mentalitatea colectiva, un oras in care in anul 1953 persoanele de culoare mai sunt considerate ignorante dar in care se fac auzite si voci ce nu considera orice schimbare o amenintare pentru institutiile traditionale ale Sudului. Unul din personajele centrale este un batran judecator dezarmat in fata noilor realitati, cu un nepot caruia nu reuseste sa-i transmita asa zisele obiceiuri din vechea ordine si un asistent blestemat parca sa nu-si gasesasca o identitate proprie. Toate personajele evolueaza intr-un fel sau altul dar pe parcursul romanului una din cele mai evidente schimbari este cea a farmacistului orasului bolnav de leucemie. Asteptandu-si sfarsitul devine preocupat de ceasuri si scurgerea timpului dar trece de la revolta si amaraciunea initiala la o detasare resemnata.
Este o carte greu de incadrat intr-o anumita categorie, o carte incomoda despre asteptare, singuratate si intoleranta pe care am citit-o pe nerasuflate. Adevarul e ca mi-a intrecut asteptarile. Nu am cum sa o compar cu alte carti de McCullers dar ma asteptam sa aiba un stil mai nervos, sa nu aiba o constructie narativa atat de bine tinuta in frau.







Zilele trecute citind O pagina de dragoste de Zola ma gandeam cat de mult datoreaza Parisul literaturii si cinematografiei si cate persoane au fost dezamagite cand i-au calcat strazile prima data. Cu siguranta nu ar mai fi avut aceeasi aura de oras boem, al indragostitilor si artistilor sau al luxului si elegantei daca nu ar fi fost decorul atator povesti romantate imaginate de regizori si scriitori. In O pagina de dragoste de exemplu cred ca trece si peste a fi un cadru in care personajele isi poarta virtutile si viciile, devenind unul dintre personaje. Am luat cartea de la ultimul schimb de carti pentru ca nu-l mai citisem pe Zola din liceu si vroiam sa vad daca imi mai amintesc ceva despre membrii familiei Rougon Macquart. De amintit nu prea mi-am amintit dar ce am gasit in paginile cartii a fost destul de diferit de ce impresie am purtat toti anii acestia asupra cartilor scriitorului.. In sensul ca atunci cand vorbeam de Zola aveam in minte mai degraba atmosfera apasatoare din Germinal decat cea din La Paradisul femeilor.
Am luat Despartirile lui Onetti din pura intamplare: ma uitam in Carturesti la standul cu reduceri si mi-a placut titlul scris pe una din primele pagini ale cartii: Los adioses. Fara sa stiu nimic de autor, de stilul lui, de ce carti a mai scris, dar vad ca in ultima vreme genul asta de experimente imi ies din ce in ce mai bine.
Cautam pe site-ul 




” Americanii au inventat fiinta aceea ireala de pe copertele revistelor. Au impins arta machiajului pana la limitele extreme ale falsitatii. Fiecare fiinta umana e intr-un fel un actor. Fiecaruia ii place sa prezinte lumii o versiune imbunatatita a lui insusi. Dar la americani dorinta asta foarte naturala merge pana la camuflaj. Datorita gustului pentru deghizare, americanii au o predispozitie pentru meseria de actor. Sunt niste comedianti innascuti. E foarte usor sa regizezi o multime din figuranti americani. Ei nu sunt mai buni decat cei francezi dar se transpun in situatia data cu o rapiditate tulburatoare.”

Recent Comments