On n’oublie rien de rien

….de fiecare data cand termin de vazut un film regizat de Resnais imi vin in minte versurile lui Jacques Brel pentru ca mi se pare ca se potrivesc perfect cu impresia lasata de filmele lui stranii. A fost nevoie sa citesc undeva despre Les herbes folles sa realizez ca in afara de binecunoscutele Marienbad si Hiroshima nu am vazut alte filme ale regizorului asa ca am cautat ce mai aveam nevazut.

La guerre est finie si Muriel ou le temps d’un retour par la prima vedere sa aiba atat de putine in comun ca, daca nu ai sti dinainte, ai putea jura ca au regizori diferiti.

In La guerre est finie(1966) Yves Montand interpreteaza un membru al partidului comunist spaniol stabilit in Franta care mentine legaturile cu formatiunile  opozante regimului lui Franco. Este un film cu revolutionari, nume de cod, capcane la granita, daca nu ar fi fost Resnais in spatele lui probabil ar fi iesit un thriller clasic. Dar nu pe politica si spionaj se pune accentul in film, asa cum te-ai astepta, ci mai mult pe nesiguranta si indoielile personajului care nu mai gaseste raspunsuri in schimbarile din jur.

In Muriel ou le temps d’un retour(1963) e mai evidenta amprenta lui Resnais in primul rand prin tema memoriei, a trecutului care revine in viata personajelor dar si prin acea alaturare bizara de cadre care-i este caracteristica si care lasa deschisa seria interpretarilor. Delphine Seyrig, perfecta in rolul din Annee derniere a Marienbad, este aici proprietara unui anticariat a carei intreaga existenta a stat sub semnul a “ce s-ar fi intamplat daca…” si care lasa acele scenarii din trecut sa se strecoare in prezent cu ocazia vizitei unei persoane dragi.

O a doua poveste, mai interesanta din punctul meu de vedere, este cea a fiului ei vitreg intors din razboiul din Algeria, urmarit de amintirea unei femei de a carei moarte se simte vinovat. Muzica este stranie, aparentele sunt inselatoare, relatiile dintre personaje se schimba in permanenta o data cu unele amanunte din trecut. Cam multe experimente pentru dispozitia pe care o aveam totusi… sunt genul de filme pe care le apreciez pentru stilul narativ original sau montajele interesante dar nu raman printre filmele mele preferate si nici nu simt nevoia sa le revad.

The cinema uses the language of dreams

“Talking about dreams is like talking about movies, since the cinema uses the language of dreams; years can pass in a second and you can hop from one place to another. It’s a language made of image. And in the real cinema, every object and every light means something, as in a dream.” (Federico Fellini)

Ambitii si femei fatale

Room at the Top (1959) este o drama despre diferentele de clasa si ambitia unui personaj de a sari cateva trepte pe scara sociala, subiecte care acum ar putea sa para pretentioase. Filmul regizat de Jack Clayton a aparut insa intr-un moment in care surprindea perfect ierarhizarea societatii in Anglia de dupa al doilea razboi mondial, in acelasi timp starnind rumoare prin unele scene considerate pe atunci prea indraznete.

Personajul interpretat de Laurence Harvey este oportunistul tipic: arogant, nerabdator, care ar face orice sa-si atinga scopurile, chiar sa se casatoreasca cu fiica unui afacerist daca asta i-ar asigura un loc in cercurile influente in care si-ar dori sa traiasca. Pana sa intre in scena Alice Aisgill  predominanta e tematica sociala, critica generatiei care isi gaseste valorile cele mai importante in statut, bani si putere. Dar dupa aparitia personajului interpretat de Simone Signoret treci de sentimentul initial: filmul nu ti se mai pare atat de anost, conflictele dintre personaje sunt mai accentuate si in unele situatii par sa domine tematica sociala.

Mi-a placut ca, inca din momentul in care se cunosc pe o scena, relatiile celor doi apar ca un joc al rolurilor: Alice e cea care isi interpreteaza rolurile doar pe scena iar cu cei din jur e de o sinceritate dezarmanta, in timp ce Joe isi joaca rolurile in viata de zi cu zi cu orice persoana intalnita in afara de Alice. Ea este femeia nefericita intr-un mariaj plictisitor, o prezenta cu acel aer provocator de femeie fatala, senzuala dar nu vulgara, care m-a facut sa ma gandesc la Jeanne Moreau in prima noapte de dragoste a cinematografului francez.

In definitiv Room at the Top are povesti consistente si personaje complexe  asa ca nu-mi explic de ce am dat de el cautand filme in care a mai jucat Signoret si nu pentru ca l-am vazut recomandat de cineva. Poate nu e pe placul tuturor dar merita vazut macar pentru cum Signoret surprinde nuantele unui rol care i se potriveste perfect.

Momente risipite

Louis Garrel intr-o sala de clasa inconjurat de chipuri angelice ascultand muzica Mariei Callas intr-unul din filmele lui Christophe Honoré

Doi straini care cauta pretexte sa se intalneasca la un pahar de vin intr-o cafenea la malul marii intr-o poveste cu parfum de magnolie, semnata de Marguerite Duras

Un tango neasteptat, miscari fluide intr-un decor minimalist alb-negru amintind parca de inceputurile dansului, intr-un film-spectacol de Saura

Long Day’s Journey into Night

Am mai vazut filme avand la baza o piesa de teatru dar pot sa spun ca niciunul nu mi-a lasat atat de pregnant senzatia ca sunt in primul rand in timpul unei reprezentatii. Long Day’s Journey into Night a aparut in anul 1962 ca adaptare a piesei cu acelasi nume scrisa de Eugene O’Neill, avandu-i ca protagonisti pe Katharine Hepburn, Ralph Richardson, Jason Robards si un foarte tanar Dean Stockwell care la inceput as fi putut jura ca nu se va ridica la nivelul colegilor sai de platou ….sau de scena?

Filmul urmareste o zi din viata unei familii care se destrama incetul cu incetul in ciuda incercarilor membrilor ei de a nega realitatea sau de a o invalui in minciuni confortabile pentru a pastra iluzia normalitatii. Alcoolism, avaritie, boala, conflicte intre frati, esec, dependenta de morfina si un strop de nebunie: o miza formidabila pentru un film in care aparent nimic nu se intampla. Totul in nuantarea crizei familiei se bazeaza pe performanta actoriceasca a celor patru actori. René Clair sustinea ca nu exista actori care sa poata excela in acelasi timp si in teatru si film dar este de ajuns sa o vezi pe Hepburn in timpul unui singur schimb de replici sau pe Stockwell vorbind despre mare sa reconsideri teoria. Regizorul Sidney Lumet isi aminteste de performanta actritei in cartea sa “Making movies”:

“Kate built that character stone by stone. Something was still tight about the performance until the end of the second week. There’s a moment in the script when her youngest son, trying to cut through her morphine haze, screams at her that he’s dying of consumption. I said: Kate, I’d like you to haul off and smack him as hard as you can. She started to say that she couldn’t do that, but the sentence died halfway out of her mouth. She thought about it for thirty seconds, then said: Let’s try it. She hit him. She looked at Dean’s horrified face, and her shoulders started to shake. She dissolved into the broken, frightened failure that was so important an aspect of Mary Tyrone. The sight of that giant Hepburn in such a state was the personification of tragic acting.”

Dar revenind la pelicula, este imposibil  sa nu remarci modul in care au fost folosite de-a lungul filmului lumina si intunericul pentru a marca starile personajelor, mai ales trecerile de la luciditate la nebunie ale mamei dependente. Astfel incat, o data cu succesiunea scenelor, se poate observa cum de la spatiul deschis de la inceputul filmului membrii familiei se retrag in spatiul intunecat si claustrant al casei unde au loc majoritatea dezvaluirilor. Un film cu personaje complexe, dar mai incarcat si dificil de urmarit comparativ cu adaptarile pieselor lui Tennessee Williams de exemplu. Mi-ar fi placut sa pot citi piesa inainte, sa-mi dau seama in ce masura a fost transpusa pe pelicula. Acum cativa ani cand mi-a cazut in mana o carte de O’Neill m-am multumit sa citesc doar “Straniul interludiu” si din pacate acum nu i-am mai gasit piesele prin librarii. Acelasi lucru mi s-a intamplat cand am cautat si ceva de Ibsen si Shaw, ceea ce ma face sa cred ca editurile nu mai sunt atat de interesate de dramaturgie.

Fructele maniei

Spuneam undeva ca in ultimii ani nemtii fac filme din ce in ce mai bune si cred ca Der Baader Meinhof Komplex este o dovada. Regizata de Uli Edel, pelicula s-ar incadra foarte bine in categoria filmelor-documentar pentru ca prezinta un episod din istoria recenta a Germaniei, urmarind gruparea numita Rote Armee Fraktion de la constituirea ei in 1967 si pana in 1977, cand liderii sunt judecati in cadrul unui proces controversat .

De-a lungul anilor ideologia se schimba si ce la inceput reprezinta doar o grupare de studenti revolutionari care-si justifica actiunile invocand dreptatea si lupta impotriva imperialismului american, se transforma intr-o grupare de gherila urbana condusa de Andreas Baader, Gudrun Ensslin si Ulrike Meinhof .

Actorii din rolurile principale sunt foarte bine alesi, mai ales Martina Gedeck in rolul jurnalistei Ulrike Meinhof. O mai vazusem in Das Leben der Anderen dar aici mi s-a parut mult mai expresiva, dintre personaje cred ca ea a avut de spus povestea cea mai interesanta, renuntand la tot si trecand din tabara observatorilor in cea a teroristilor. Asadar, mi-au placut actorii si subiectul( avand in vedere ca nu stiam mare lucru despre RAF iar filmul m-a facut sa caut mai multe informatii) dar daca ar trebui sa-i gasesc si parti negative, as spune ca in ultima parte a peliculei, in care liderii gruparii sunt in inchisoare, ritmul nu mai este acelasi si motivatia din spatele actiunilor noilor membri nu mai este atat de clara.

Reading

Mai multe aici

Cateva filme

Am spus eu ca nu mai recurg la astfel de postari kilometrice in care vorbesc de mai multe filme sau carti dar iar s-au adunat cateva filme care cred ca ar fi alegeri foarte bune in cazul in care intr-o seara vreti sa vedeti ceva diferit.

Cleo de 5 a 7 (1962) urmareste doua ore din viata unei cantarete capricioase si egoiste. In asteptarea rezultatului unor analize ea se plimba pe strazile Parisului, face cumparaturi, se intalneste cu prieteni mai vechi sau cunoaste alte personaje. Intr-un fel e corespondentul in cinematografie a ceea ce vorbeam intr-un post mai jos despre Paris pentru ca in paralel cu povestea lui Cleo ne este prezentat acel Paris al cafenelelor galagioase, stradutelor aglomerate si atelierelor de arta. Se experimenteaza mult in film, are unele cadre surprinzatoare care te fac sa treci peste povestea des intalnita in astfel de filme. De exemplu mie mi-a placut scena de deschidere in care aflam despre viata lui Cleo o multime de detalii prin intermediul unei ghicitoare, inainte sa vedem personajul. Cleo de 5 a 7 este regizat de Agnes Varda care, pentru cei care pot sa ajunga, are un film autobiografic in cadrul Festivalului de Film European de anul acesta.

L’Histoire d’Adele H.(1975) Nu as fi ghicit ca este regizat de Truffaut. Un film intunecat care are la baza jurnalul tinut de fiica lui Victor Hugo in perioada de dupa moartea surorii sale, cand, indragostita de un locotenent, fuge de acasa si-si ascunde identitatea, urmandu-l pe acesta in Halifax si  Barbados. In momentul in care este respinsa si el se casatoreste cu altcineva, dragostea  se transforma in obsesie si mai apoi in nebunie. Nu stiu cat de mult se apropie aceasta poveste romantata de adevar dar nu-mi amintesc sa o fi vazut pe Isabelle Adjani intr-un rol care sa-i dea ocazia sa joace asa. Filmul este, pentru mine cel putin, o dovada ca o actrita care interpreteaza foarte bine un rol nu transforma automat pelicula intr-una buna.

Noche de Los Girasoles (2006) este un film puzzle pe care nu prea stiu unde sa-l incadrez: drama, thriller…Porneste de la o crima comisa intr-un lan de floarea soarelui, si de aici pelicula e impartita in 6 episoade interconectate care au legatura cu acea crima, fiecare din ele prezentand perspectiva unui personaj sau a unui grup de personaje: doi locuitori ai unui sat izolat de lume, un agent de vanzari, o echipa de speologi care cerceteaza o pestera nou descoperita, politistul orasului care pare a fi singurul care vrea sa afle adevarul. Filmul demonstreaza cat de inselatoare poate fi perspectiva unei singure persoane si ca raul sau moralitatea in general sunt notiuni relative: o persoana considerata “buna” poate deveni un ucigas in cateva secunde daca apare o motivatie, alta care ar trebui sa apere legea ar santaja fara sa ezite daca ar avea ocazia.

Cinq Fois Deux( 2004) prezinta viata unui cuplu  impartita in cinci secevente dar acestea sunt inversate din punct de vedere cronologic. Astfel, scena de deschidere a filmului este cea in care Marion si Gilles divorteaza iar pana la sfarsitul filmului trecem prin toate etapele cuplului pana in momentul  in care s-au cunoscut. In ciuda modului in care a fost conceput filmul si a faptului ca-ti starneste curiozitatea de la o secventa la alta, mi s-a parut prea incarcat de clisee, regizorul a ales o poveste atat de comuna incat e imposibil sa nu fi experimentat sau sa fi vazut la cei din jur una din situatiile sau problemele infatisate. Nu mi-a placut nici actrita din rolul principal dar ramane totusi un film de vazut intr-o dupa-amiaza cand vrei sa lenevesti si sa vezi un film relaxant.

Un Coeur en Hiver(1992) Pot sa spun ca filmul regizat de Claude Sautet este o poveste de dragoste atipica pe muzica de Ravel. Atipica prin reactiile personajelor si deznodamant, pentru ca la prima vedere pare a fi o poveste despre un triunghi amoros spusa de atatia alti regizori. Daniel Auteuil interpreteaza un lutier tacut, enigmatic a carui existenta se invarte numai in jurul muzicii si a instrumentelor pe care le creeaza. Pana in momentul in care in viata partenerului sau de afaceri intra Camille, o violonista interpretata de Emmanuelle Beart care destrama rutina atat de confortabila din viata lui Stephane si schimba modul in care cele 3 personaje interactioneaza. Un film sofisticat  in care totul se potriveste, de la alegerea actorilor pana la muzica

lui Ravel care puncteaza atat de frumos emotiile personajelor.

Coco avant Chanel

Viata ca o serie de coincidente

Krzysztof Kieslowski este unul din regizorii pe care nu i-am catalogat inca la regizori care-mi plac sau nu-mi plac. Filmele lui reusesc totdeauna sa ma intrige prin temele puse in discutie si modurile mereu surprinzatoare in care camera dezvaluie personajele, sa ma faca sa ma gandesc la ele mult timp dupa ce le-am vazut, dar cu toate acestea mi se par mult prea reci. Ca si cum regizorul, in incercarea de a transmite idei uita ca spectatorii, pe langa faptul ca primesc acea lectie de filozofie, ar trebui sa se vada personaje in filmele sale, sa se identifice cu ce se intampla pe ecran. Asa se face ca, desi Rouge(1994) si Bleu(1993) mi-au placut foarte mult, nu le-as putea enumera printre filmele mele preferate.

Blind Chance(1981) este unul din filmele facute de Kieslowski inainte de Dekalog(1989) si de Trilogia culorilor, marcand trecerea de la perioada sa “politica” de documentare si scurt-metraje care tratau aspecte din istoria Poloniei la filmele de lung metraj si se bazeaza pe o idee asemanatoare cu cea a existentelor paralele din La double vie de Veronique(1991). Aici Kieslowski trateaza tema predestinarii imaginand 3 variante ale vietii unui student la medicina  in functie de o intamplare care ar putea parea banala: pierderea unui tren. In ciuda temei complexe, mi s-a parut un film dificil, pentru ca urmarindu-l, ai senzatia ca este un film exclusivist, pentru cei care cunosc foarte bine istoria recenta a Poloniei.

In toate cele 3 scenarii imaginate, coordonatele existentei lui Witek reies din raportarea la politica, religie si femeile din viata sa. Fie refuza sa se implice in politica, fie face parte din partidul comunist sau din rezistenta, se intalneste cu prima dragoste, se indragosteste de sora unui prieten sau se casatoreste cu o colega de facultate. Viata ca o serie de coincidente.

Un film care te face sa te gandesti la consecintele gesturilor marunte din viata de zi cu zi, la ce s-ar intampla daca ai pleca de acasa cu 5 minute mai tarziu decat trebuie, daca ai schimba drumul de la serviciu spre casa, cu cine te-ai intalni daca ai lasa sa treaca un autobuz si l-ai lua pe urmatorul.

Bette Davis

Colectia Cinema

Cautam pe site-ul Polirom ce carti o sa apara in perioada urmatoare si am avut parte de o surpriza placuta: se pare ca vom avea o alta colectie de carte dedicata cinematografiei care “va oferi chei de lectura a filmelor care au rulat in cinematografe, se va concentra asupra punctelor cheie din istoria cinematografiei si va oferi analize lucide dedicate cinematografului romanesc”. Primele carti care vor aparea sunt 4 decenii, 3 luni si 2 saptamani cu filmul romanesc (Alex. Leo Serban) si Bunul, raul si uratul in cinema (Andrei Gorzo), in pregatire fiind Istoria cinematografiei in capodopere a lui Tudor Caranfil. O initiativa demna de toata lauda. Sper doar sa nu avem parte de o carte pe an cum s-a intamplat in Biblioteca de film a Editurii Humanitas.

Evadare

Nu stiu cati dintre cei care citesc aceste randuri au idee cine a fost Elvira Madigan, mie imi suna cunoscut  doar ca numele concertului lui  Mozart pana sa vad filmul din 1967 regizat de Bo Widerberg.  Povestea de dragoste a unei acrobate daneze de doar 20 ani care in 1889 scandalizeaza societatea fugind cu un locotenent de cavalerie suedez casatorit. Cei doi petrec o luna impreuna departe de cunoscuti intr-un sat din Danemarca pescuind, mergand la picnicuri si ironizand titlurile din ziarele care ii dadeau disparuti, dar se sinucid la scurt timp dupa aceasta evadare.

Mi-a placut cum a fost sugerata eliberarea de conventii si cautarea unei alte identitati prin faptul ca el renunta la uniforma militara iar ea renunta la numele de scena si redevine Hedvig Jensen. Mai sunt si unele cadre care, unui spectator atent la detalii, i-ar oferi indicii asupra finalului tragic daca acesta nu ar fi fost deconspirat de regizor la inceputul filmului. Nu am inteles aceasta alegere a regizorului si nici motivele celor doi indragostiti de a-si lua viata nu cred ca au fost foarte bine conturate catre final.

Am stat in cumpana daca sa scriu ceva despre film pentru ca este unul de atmosfera, nu e filmul care sa impresioneze prin poveste, dimpotriva, la prima vedere poate parea chiar prea romantic sau siropos. Si nici tema depasirii constrangerilor sociale-a celor doi indragostiti care se opun normelor morale si fug pentru a-si cauta cu naivitate propria lor lume care sa-i accepte-nu e noua.

Imaginea insa e fascinanta, te fura…frumusetea angelica a Piei Degermark, decorurile campestre care ascund idila celor doi, culorile pastelate. Cu fiecare cadru ai impresia ca te uiti la o pictura impresionista in tonuri de galben, albastru si verde pe muzica de Mozart. Este un film pentru cei carora le plac filmele lui Antonioni sau cele picturale in general, in care imaginile sau mimica personajelor spun mai multe decat toate replicile sau povestea in sine.

Inventia lui Morel

Saptamana asta a fost pentru mine saptamana Adolfo Bioy Casares, am fost atat de entuziasmata de cartile lui incat am abandonat-o pe Susan Sontag cu In America si am amanat  alta carte pe care vroiam sa o incep pentru a-i acorda scriitorului argentinian tot timpul liber pe care l-am avut pentru citit.

Cand am inceput Inventia lui Morel am avut impresia ca va fi o alta Reluare pentru ca au cam acelasi stil, aceeasi senzatie de vis, de ireal, dar ma bucur ca mi-a fost demonstrat contrariul. Cartea ii este dedicata lui Borges si are un interesant prolog scris de acesta despre literatura fantastica, in care pune fata in fata doua tipuri de autori in functie de importanta arata intrigii, subiectului si psihologiei personajelor. Borges este de parere ca in Inventia lui Morel, Casares “desfasoara o odisee de miracole care nu par sa accepte alta cheie decat cea a halucinatiei sau a simbolului si pe care le descifreaza in mod plenar printr-un simplu postulat fantastic, dar nu supranatural”.

Este povestea unui personaj fara nume care ajunge pe o insula aparent pustie, fugind de consecintele unei crime pe care a comis-o. Pe insula unde sunt construite doar un muzeu, o capela si un bazin de inot iar personajul crede ca este singur, incep sa apara cativa turisti imbracati desuet, care par sa joace acelasi rol seara de seara pe acelasi fond musical repetat de un fonograf: Tea for two si Valencia. Se ascunde o perioada pana cand isi da seama ca intrusii nu au legatura cu pedeapsa lui, ba chiar il ignora, dar se indragosteste de Faustine, o femeie pe care o vede in fiecare seara admirand apusul de pe o stanca.

Acesta ar fi fundamentul pe care Casares isi construieste lumile si iti propune sa te joci cu conceptele de timp, spatiu, libertate sau imortalitate, iti da o multime de indicii si simboluri si te lasa sa-ti imaginezi: variante in oglinzi, timpuri diferite, lumi care se intalnesc dar nu pot interactiona, nopti cu doua luni, persoane care nu se pot iubi decat in imagini. Imi pare rau ca nu am citit Inventia inainte sa vad L’annee derniere a Marienbad (1961).

Cartea a aparut si la noi, tradusa la Humanitas in 2003 dar nu am rezistat tentatiei sa pun coperta cu Louise Brooks, de altfel ea este cea care l-a inspirat pe Casares cand a creat-o pe Faustine.

Asteptand imbratisarile lui Almodovar

Povesti despre placere

Pot doar sa-mi imaginez ce a insemnat sa realizezi un film despre placere in anul 1952. Cat de riscant a fost pentru regizorul care a indraznit acest lucru si cate compromisuri a trebuit sa faca astfel incat filmul sa pastreze propria viziune artistica asupra temei respective dar in acelasi timp sa impace cenzura vremii.

Max Ophüls este cel care in Le Plaisir (1952) a adaptat  trei nuvele scrise de Guy de Maupassant in 1881: Le Masque, La Maison Tellier si Le Modèle, fiecare facand referire la o alta fateta a cautarii placerii si la diferitele sacrificii de care unele persoane sunt capabile pentru a o gasi. Astfel, avem trei variante: relatia dintre placere si dragoste, placere-inocenta si dintre placere si moarte.

E interesant modul in care au fost potrivite fragmentele peliculei astfel incat cele doua mai scurte cu accente tragice sa-l incadreze pe cel mai important: primul este povestea unui batran care-si ascunde varsta in spatele unei masti, cautand placerea prin dans la balurile fastuoase organizate in Palais de la Danse, iar ultimul surprinde relatia dintre un pictor si femeia care-i este model (interpretata adorabil de Simone Simon) dupa ce placerea a disparut.

La Maison Tellier, al doilea fragment, care reprezinta si cea mai mare parte din film arata cum femeile dintr-o casa de toleranta pot strica echilibrul unei mici comunitati. Toate persoanele se cunosc intre ele si barbatii, de la judecatori si bancheri pana la comercianti si marinari isi dau intalnire in fiecare seara dupa ora 23 la respectabila doamna Tellier; asta pana intr-o noapte de mai, cand doamnele casei dispar pentru cateva zile in provincie sa participe la slujba religioasa a unei nepoate. Contrar asteptarilor, Ophüls nu emite judecati morale, in schimb apeleaza la niste trucuri – amesteca acele cadre lungi nocturne prin care prezinta de la ferestre casa de toleranta cu imaginile luminoase ale vietii in provincie: campuri inflorite sau copii participand la slujbe religioase ca sa accentueze si mai mult  diferenta dintre atmosfera Casei Tellier si inocenta acelei mici comunitati. Cel care priveste alege daca sa sustina sau sa condamne cautarea placerii.

Nu ma pot lauda ca am vazut multe filme regizate de Ophüls, doar Letter from an Unknown Woman (1948 ) si Le Plaisir (1952) dar ambele mi-au amintit de perioada in care am inceput sa ma uit la filme mai vechi. Sper ca v-am facut curiosi sa vedeti cum arata macar unul din basmele regizate de Max Ophüls, pentru ca asta cred ca vor ramane povestile lui printre alte filme din aceeasi perioada: contes de fées pour grandes-personnes.