Louis Garrel intr-o sala de clasa inconjurat de chipuri angelice ascultand muzica Mariei Callas intr-unul din filmele lui Christophe Honoré
Doi straini care cauta pretexte sa se intalneasca la un pahar de vin intr-o cafenea la malul marii intr-o poveste cu parfum de magnolie, semnata de Marguerite Duras
Un tango neasteptat, miscari fluide intr-un decor minimalist alb-negru amintind parca de inceputurile dansului, intr-un film-spectacol de Saura
Debbie Reynolds, mistery guest intr-o editie What’s My Line din 1954. Sunt sigura ca v-o amintiti din Singin’ in the Rain(1952).
Nu este prima data si sunt sigura ca nici ultima cand un regizor foloseste momentul devenit deja romantic in care o”ea” frumoasa si fara speranta vrea sa se arunce de pe un pod din Paris chiar atunci cand un”el” misterios se desprinde din umbra gata sa o salveze. Insa in La fille sur le pont (1999) regizorul Patrice Leconte incearca sa ofere o alta varianta a acelei salvari si implicit sa puna accent pe increderea aparuta intre cele 2 personaje. Vanessa Paradis este Adèle, o Lolita pe care norocul a ocolit-o in viata, asa cum ea insasi se caracterizeaza in secventa de o sinceritate dezarmanta din deschiderea filmului. O data devenita asistenta lui Daniel Auteuil, un aruncator de cutite convins ca in viata trebuie sa-ti faci norocul, nu sa-l astepti, filmul urmareste relatia uneori tensionata, altadata jucausa dintre cei doi si modul in care pentru Adèle fiecare zi devine o alta ocazie sa-si schimbe norocul.
Vizual, La fille sur le pont este o combinatie surprinzatoare de imagini alb-negru decupate parca din filmele mute, jocuri de lumini si umbre, dar si cadre lungi care redau atmosfera si personajele uneori bizare din cazinouri sau spectacole de circ. Nici coloana sonora nu e mai prejos, Benny Goodman, Marianne Faithfull, Carlo Buti dar si Noro Morales sau muzica orientala.
Impresioneaza expresivitatea chipului Vanessei Paradis, cu frumusetea ei iesita din tipare reusind sa transforme in ceva senzual chiar si spectacolele in care este tinta lui Auteuil. Dar ce mi-a ramas intiparit in minte cel mai bine a fost senzatia de ireal care pluteste de-a lungul filmului, pentru ca de la prima scena in care Adèle marturiseste ca-si vede viitorul ca o camera de asteptare din care toata lumea pleaca in afara de ea, ai impresia ca tot ce urmeaza e doar o fantezie sau un vis.
Imi place din ce in ce mai mult Romain Duris. Il zarisem in Paris (2008) alaturi de Juliette Binoche si Dans Paris (2006) in rolul fratelui depresiv al lui Louis Garrel, in ipostaze oarecum asemanatoare. Insa cu rolul plin de forta din De battre mon coeur s’est arrete (2005) e imposibil sa nu-ti atraga atentia. Interpreteaza un agent imobiliar care incearca sa traiasca simultan in doua lumi diferite, incapabil sa ia o decizie.
In prima, lumea intunecata a mafiei imobiliare, unde afacerile presupun si vizite in miezul noptii cu bata de baseball, avem o persoana rece, fara procese de constiinta atunci cand trebuie sa lase familii in strada, care asculta muzica electronica si uneori devine chiar recuperator in afacerile dubioase ala tatalui sau.
Cand de-abia te obisnuiesti cu personajul si ai impresia ca stii incotro merg lucrurile, o intalnire cu un profesor din trecut il determina sa se intoarca la vechea lui pasiune pentru pian si ti se dezvaluie o alta persoana, atat de diferita de prima. Una care asculta obsesiv arii clasice, studiaza imagini cu miscarile mainilor unor pianisti si ia lectii pentru o auditie, desi singurele modalitati prin care poate comunica cu profesoara sunt muzica si gesturile.
Nu o sa incep sa insir premiile castigate de film, cert este ca merita vazut, pentru modul in care regizorul Jacques Audiard a reusit sa imbine violenta cu Chopin, Bach si Brahms, pentru modul in care camera mobila urmareste pe tot parcursul filmului mainile nervoase ale personajului, fie pe clapele pianului, fie pe un bar sau atingand gatul unei femei, dar mai ales pentru interpretarea febrila a lui Duris. Cel mai bun rol al sau, din ce am vazut pana acum.
Un asemenea titlu mi-a starnit curiozitatea inca inainte sa apara prin librarii. Dar cum niciodata nu gasesti ce vrei la momentul potrivit, m-am tot lovit de replici de genul:”nu avem carti de la editura Art”, “incercati peste doua saptamani” si chiar de o doamna care, privindu-ma peste ochelari, incerca sa ma convinga ca trebuie sa fie in rafturile cu tratate de medicina. Am gasit cartea intr-un sfarsit, dar am fost un pic dezamagita de ce am gasit in paginile ei 
E adevarat ca e conceputa interesant, ca o trecere prin perioadele importante ale istoriei, fiecare cu propriile idei despre orele de somn, noapte, obiceiuri legate de somn, vise, insomnie; Summers-Bremner incearca in primul rand sa demonstreze ca insomnia e generata de un anumit climat cultural si in al doilea sa exemplifice cum a fost abordata de scriitori si artisti de-a lungul timpului. Insa se pierde in unele filozofii ieftine, care nu cred ca isi aveau locul. Mie cel putin mi-a lasat impresia unei carti pentru care autoarea s-a documentat mult timp, dar a rezultat o invalmaseala de informatii, teorii si interpretari care plictisesc.
A trecut prea mult timp de cand nu am mai vazut un film regizat de Almodovar. Uitasem cum poate sa “atace” un subiect scandalos si nu doar sa-l transforme in ceva acceptabil dar sa-i confere si o nota de frumusete sau eleganta. De fapt, asta cred ca incearca sa faca, neconventional ce-i drept, in toate filmele sale: sa ofere o alta perspectiva din care sa privim lucrurile.
Hable con ella (2002) este un film despre comunicare (asa cum reiese si din titlu), mai exact despre teama de a comunica uneori pentru a nu cadea in ridicol, despre cum un monolog se poate transforma in dialog si invers, prietenia dintre doi barbati care se cunosc in clinica unde au grija de femeile pe care le iubesc… sau au aceasta impresie, limita uneori imperceptibila intre iubire si obsesie.
Ca structura, filmul este impartit in trei povesti, alternand episoade din prezent cu unele din trecutul personajelor. Ce mi s-a parut interesant a fost modul in care camera intarzie pe anumite parti ale corpului sau detalii ale hainelor, dar si impresia de spectacol pe care ti-o lasa filmul, datorita cortinei care se ridica inainte de prima scena si a celor doua reprezentatii de dans de la inceput si sfarsit. Intre ele ne sunt prezentate complicatele relatii dintre personaje, coridele elegante ale Lydiei, dansul Aliciei sub indrumarea profesoarei interpretata de Geraldine Chaplin, muzica lui Caetano Veloso, dar si scene incomode, deranjante, cum ar fi cele de voyeur ale lui Benigno, cele din camera de spital a Aliciei sau filmuletul alb-negru cu Paz Vega .
Hable con ella spune o poveste cu un final care pe mine m-a surprins, ce ridica multe intrebari delicate, genul de film pe care simti nevoia sa-l revezi, nu neaparat pentru ca ti-a placut, dar pentru a fi sigur ca l-ai inteles.
Puteam sa sustin fara nicio ezitare ca nu-mi plac musical-urile facute in prezent. Dar intr-o noapte, un film care nu anunta decat o comedie usoara si simpatica ma face sa-mi reconsider pozitia razboinica fata de acest gen, prin naturaletea jocului actorilor si imaginea Parisului rece, invaluit in ploaie, in tonuri de gri sau culori pastelate, perfect in acord cu starile personajelor si secventele muzicale.
Les Chansons d’amour (2007) este a treia colaborare intre regizorul Christophe Honore si Louis Garrel, povestea de dragoste dintre 3 persoane, spusa de-a lungul a 3 acte si 13 cantece. Povestea unui ménage à trois, la inceput amuzanta, jucausa, neconventionala, care spre sfarsit capata accente triste, nostalgice, spusa prin intermediul muzicii lui Alex Beaupain, fredonata dezinvolt de personaje pe strazi, in cafenele sau parcuri.
Mi-a placut familia imaginata de regizor pentru Julie, pentru ca-ti lasa impresia ca undeva, pe o straduta in Paris traieste o asemenea familie, si mai ales modul in care Chiara Mastroianni intra in rolul surorii care cauta raspunsuri. Totusi, sunt sigura ca scenele mai indraznete cu persoane de acelasi sex fac filmul dificil de urmarit pentru unele persoane. Din punctul asta de vedere, desi atmosfera este una diferita, l-am asociat cu The dreamers (2003) regizat de Bertolucci, poate si din cauza aparitiei lui Garrel in ambele filme.
Vorbeam de curand cu un prieten despre listele cu filme celebre “care trebuie vazute” si cum ne limiteaza astfel de liste posibilitatea de a cauta alte filme, mai putin cunoscute. Les Chansons d’amour este un asemenea film: nu e printre primele in topurile de pe imdb sau alte site-uri asemanatoare si nu are actori cu nume sonore, insa se potriveste perfect in decorul unei dupa-amieze ploioase de septembrie.
Dupa Reconstruction al regizorului danez Christoffer Boe si Das Leben der Anderen lui Donnersmarck, Reprise(2006) este un alt film de debut care impresioneaza si ma face sa fiu mai atenta la ce regizori au aparut in ultima vreme in peisajul filmului european. Primul lung-metraj al norvegianului Joachim Trier este povestea a doi prieteni idealisti care impartasesc acelasi vis: de a deveni scriitori celebri.
Inca din prima secventa a filmului, in care Phillip si Erik apar in fata unei cutii postale pentru a-si trimite manuscrisele, regizorul apeleaza la un detaliu ce tine mai mult de literatura decat de lumea filmului: vocea unui narator omniscient care ne prezinta o viziune in alb-negru a viitorului in cazul in care cartile ar fi avut succes. In realitate insa, doar cartea lui Phillip este publicata, Erik ramanand intr-un con de umbra pana la caderea nervoasa a prietenului sau, moment in care regizorul alege sa schimbe rolurile. Erik e cel care continua sa scrie, renuntand la fostul cerc de prieteni si de fapt la intregul sau mod de viata, in timp ce Phillip ramane alaturi de Kari si renunta la scris incercand sa-si infrunte propriile obsesii. Una din ele, cea de a numara descrescator de la 10 m-a facut ca de fiecare data cand personajul ajungea la 1 sa am impresia stranie ca filmul va incepe din nou si mi se va prezenta o alta poveste, o alta varianta a realitatii.
In privinta alegerii actorilor, nu am nimic de comentat: interpretarea lor mi s-a parut uimitoare pentru un copywriter si un medic fara prea mult experienta in cinematografie.
Reprise ramane in cele din urma un film despre maturizare, limitele unei prietenii, inspiratie, obsesie, nebunie, de-a lungul caruia personajele incearca sa recreeze emotii, imagini si povesti.
In ultimele zile am incercat sa mai vad din filmele puse pe DVD-uri pentru ca deja incepusem sa ma simt vinovata de fiecare data cand le vedeam asteptand putina atentie in suporturile lor frumos colorate 
Cache (2005) regizat de Michael Haneke arata in principiu modul in care se poate schimba existenta unei familii pariziene aparent fara probleme, din momentul in care afla ca este surpavegheata de un necunoscut. E interesant cum de-a lungul filmului ajungi sa te intrebi din a cui perspectiva privesti lucrurile:a regizorului, a personajelor sau a celui care-i urmareste. Scena de deschidere a filmului contribuie si ea la confuzie: o casa de pe o straduta banala din Paris filmata fara nimic spectaculos, doar ca dupa cateva momente ajungi sa tresari …cineva deruleaza imaginile inapoi si-ti dai seama ca ce ai vazut pana atunci era doar o inregistrare controlata. Mi s-a parut un thriller psihologic atipic, in sensul ca regizorul reuseste sa creeze tensiune fara sa apeleze la mijloacele obisnuite: avem parte de imagini minimaliste, nu este folosita violenta decat in 2 scene, muzica este inexistenta pe coloana sonora iar finalul nu numai ca nu ne ofera un raspuns, dar intalnirea a doua personaje care nu ar trebui sa se cunoasca te face sa-ti pui si mai multe intrebari si sa fii poate un pic dezamagit la aparitia genericului. Daniel Auteuil mi s-a parut potrivit pentru rolul intelectualului in a carei existenta monotona si echilibrata isi face loc vinovatia pentru fapte din trecut insa nu pot spune acelasi lucru in cazul lui Juliette Binoche, un rol mult prea sters pentru ea.
Marie Antoinette (2006), un film pe care am tot evitat sa-l vad deoarece mi-au placut The virgin suicides si Lost in Translation regizate de Sofia Coppola si mi se parea imposibil sa-i reuseasca o asemenea trecere, de la filme despre adolescenta, lipsa comunicarii sau alienare, la un film cu subiect istoric despre un personaj atat de controversat. Totusi, majoritatea temelor intalnite in primele ei filme le regasim si aici. Daca pana acum aveam singuratatea unor adolescente dintr-un orasel de provincie american, sau intr-un oras necunoscut, in Marie Antoinette avem de-a face cu o singuratate in decoruri satinate. Coppola se departeaza un pic de datele istorice si incerca sa ofere o alta imagine personajului, trecand de la adolescenta intimidata de protocolul ridicol si barfele doamnelor de la curte, la regina care in colivia ei de aur incerca sa traseze propriile reguli si se pierde in extravangante aventuri galante, jocuri de noroc, baluri mascate fastuoase, singura ei grija fiind ce modele de peruci, rochii, pantofi, deserturi sau evantaie sa aleaga. O surpriza neplacuta, cel putin pentru mine, a fost insa coloana sonora, unde Coppola a ales sa experimenteze: The Cure, Bow Wow Wow sau The Strokes in Versailles-ul secolului XVIII? In privinta alegerii actritei, nu cred ca exista cineva mai potrivit pentru rol. Pot sa spun chiar ca mi-a schimbat opinia despre Kirsten Dunst pe care pana acum o suportam cu greu in filme, oricat de bune ar fi fost.
Du rififi chez les hommes (1954) este un noir clasic regizat de Jules Dassin, pe baza unui roman scris de Auguste le Breton. Pentru mine un regizor cu ale carui filme nu m-am intalnit pana acum, actori necunoscuti si un cuvant care m-a facut sa apelez la wiki, nestiind ca-mi va fi explicat intr-o scena atat de languros de o cantareata de cabaret. Filmul urmareste personajul interpretat de Jean Servais dupa iesirea sa din inchisoare, mai exact modul in care acesta isi organizeaza o echipa si planuieste jaful unui magazin de bijuterii. Sunt memorabile scenele detaliate ale spargerii propriu-zise in care regizorul alege ca timp de jumatate de ora sa inlature muzica initial creata pentru acestea si orice discutie intre personaje, sporind tensiunea. Nu lipsesc jocurile de noroc, dependenta, tradarea, o rapire, existenta unui cod de onoare, razbunarea, conversatiile ironice. Ceva interesant: citeam ca scenele jafului au fost cenzurate in momentul aparitiei filmului pentru a nu da idei raufacatorilor cu descrierile in detaliu ale actiunilor hotilor:)
La leggenda del pianista sull’ oceano (1998 ) a ajuns printre filmele mele datorita Nuovo Cinema Paradiso insa l-am neglijat de fiecare data cand vroiam sa vad ceva de Tornatore, alegand din nou inexplicabil Nuovo Cinema. Nici nu mai stiu de cate ori l-am vazut. Dar sa ne intoarcem la filmul nostru: La leggenda del pianista sull’ oceano este ceea ce spune titlul: o legenda, o poveste…Cine ar crede ca a existat o persoana cu numele Danny Boodman T.D. Lemon 1900, abandonat de mic pe un transatlantic, care a trait numai la bordul navei fara sa coboare pe uscat sau ca numele lui sa existe intr-un act oficial, devenind totusi un pianist legendar? Insa e valabil pentru toate filmele lui Tornatore, in fond in toate regasim o poveste nostalgica, amintirile cuiva, universul copilariei sau lumea vazuta subiectiv prin ochii unui copil. Cred ca la atmosfera filmului contribuie si coloana sonora semnata Ennio Morricone si piesele cantate la pian in timpul unui “dans cu oceanul” sau unui duel cu celebrul Jelly Roll Morton. M-a dezamagit insa din nou finalul, un pic fortat in opinia mea.
There’s Only One Sun (2007) nu e un film propriu-zis, ci un scurtmetraj realizat de Wong Kar Wai pentru Philips ca spot publicitar. M-am gandit totusi ca s-ar incadra aici pentru ca nu e unul tipic si cine a mai vazut filmele regizorului ar gasi in cele 9 minute temele, modurile de filmare, muzica, culorile, simbolurile preferate de el…..mie mi-a amintit de 2046
Ce faci in mijlocul noptii cand toata lumea din jur doarme, somnul refuza sa apara si te despart doar 4 ore de momentul in care trebuie sa te prezinti la serviciu, odihnita si gata sa ataci teancul de dosare care te asteapta pe birou? Cauti tangouri pe net…desigur Nu mi-am dat seama ca este atat de greu sa gasesti imagini de calitate din concursurile de tango. Aici de exemplu inca o milonga interesanta dansata de Javier Rodrigues si Geraldine Rojas.
Ascenseur pour l’echafaud (1957) regizat de Louis Malle reprezinta, ca si alte filme ale perioadei respective, ecranizarea unui roman politist. Totusi, regizorul reuseste sa transforme ce putea sa ramana doar un alt scenariu despre o crima perfecta, intr-un film care combina provocator intriga unui policier, atmosfera unui film noir, o poveste de dragoste in care cei doi indragostiti nu apar impreuna decat in cateva fotografii, muzica lui Miles Davis si scene care amintesc de curentul Nouvelle vague.
Din punct de vedere al structurii, filmul dezvolta trei povesti: cea a personajului interpretat de Maurice Ronet, mai exact planul de a-si ucide seful pentru a ramane cu sotia acestuia si coincidentele stupide care duc la esecul lui, povestea lui Jeanne Moreau cautandu-si iubitul pe strazile Parisului si cea a doi tineri care in aceeasi noapte ajung sa fure si sa comita o crima asumandu-si o alta identitate.
Nu as vrea sa dau mai multe detalii pentru ca este genul de film pe care trebuie sa-l lasi sa te surprinda cu rasturnarile de situatie, jocul actorilor si nu in ultimul rand atmosfera deosebita a anumitor scene. Mi-au placut in mod special 3 dintre ele: scena in care Ronet este blocat in lift, incapabil sa-si mai continue planul si nu-i mai ramane decat sa fumeze tigara dupa tigara in intuneric asteptand ca orele sa treaca, scena interogatoriului condus de Lino Ventura si Jeanne Moreau cautandu-si zadarnic iubitul prin baruri si cafenele insotita de sunetul trompetei lui Miles Davis si de jocurile de lumini si umbre ale farurilor, vitrinelor si firmelor luminoase.
Desi nu a castigat premii importante si nu a fost promovat la fel de mult ca alte filme ale genului, l-as recomanda pentru unul din cele mai bune roluri ale lui Moreau si tuturor celor care sunt curiosi sa vada modul in care regizorii europeni au abordat stilul noir.
Recent Comments