Moonlightblues

El último bandoneón

moonlightblues — Fri, 07 Oct 2011 12:14:27 +0000

Am dat intamplator peste un documentar emotionant semnat de Alejandro Saderman care sunt sigura ca o sa le placa tuturor celor care iubesc tangoul.

O acordeonista ajunge in Buenos Aires cu gandul sa faca parte din orchestra unui cunoscut profesor de tango. La auditie afla insa ca vechiul ei acordeon nu este potrivit si i se mai acorda o sansa cu conditia sa-l inlocuiasca. Acesta este pretextul pentru o aventura fascinanta pe strazile Buenos Airesului in cautarea unui Doble A, un acordeon care nu a mai fost fabricat din anii’40, prin micile ateliere de reparat instrumente, prin cafenelele si salile unde se danseaza milonga.

Sunt aduse in fata camerei foste glorii ale tangoului, dansatori, acordeonisti, negustori dar si oameni simpli care vorbesc despre magia tangoului si a acordeonului amintindu-si de Gardel, Piazzolla, Anibal Troilo si de cum tangoul le-a schimbat viata.

O surpriza frumoasa a fost sa-i vad si pe Geraldine Rojas si Javier Rodriguez care-mi erau atat de dragi cand dansau impreuna vorbind despre tango ca o forma de a-ti arata afectiunea. El tango es un sentimiento que se baila.

Este o minunatie, genul acela de documentar realizat fara prea multe pretentii dar foarte emotionant datorita marturiilor pe care le surprinde. Cateva imagini aici.

Povesti din belle epoque

moonlightblues — Thu, 06 Oct 2011 13:51:02 +0000

Cand ma gandesc la regizorii care au folosit la belle époque drept decor pentru povestile lor, Max Ophüls este primul care-mi vine in minte cu frumoasele sale contes de fées pour grandes-personnes: Le Plaisir, La Ronde sau Letter from an Unknown Woman. Weekendul trecut am descoperit un alt film minunat din acea perioada, regizat de Jacques Becker si avandu-i in rolurile principale pe Simone Signoret si un foarte tanar Serge Reggiani.

Casque d’or (1952) reda tensiunile lumii gangsterilor din Parisul sfarsitului de secol XIX in momentul in care o femme fatale carismatica si provocatoare tulbura loialitatile si ierarhia care existau pana in acel moment printre raufacatorii din Belleville. Filmul este un lung sir de imagini si situatii contrastante: valsuri si idile in decoruri rustice urmate de crime violente pe stradutele dosnice ale Parisului. Film romantic de atmosfera si film cu gangsteri.

Mi-a placut acel amestec de candoare si violenta si faptul ca regizorul nu mizeaza doar pe faradelegile bandei conduse de Claude Dauphin, dovedindu-se si un fin observator al trairilor personajelor. Ce sa mai vorbesc de jocul fara cusur al actorilor care aduce un plus de dramatism povestii.

Simone Signoret ma obisnuise deja cu rolurile de femme fatale voluptoasa asa ca rolul ei nu a fost nicio surpriza. Serge Reggiani in schimb parca nu-si gasea locul initial intr-un astfel de tablou, il vedeam in povestea de dragoste, nu si in lumea criminalilor fara scrupule din Paris. Dar cat de rau m-am inselat… in final, jocul lui este cel mai convingator, chipul lui este cel care-ti ramane in minte si dupa cateva zile dupa ce s-a terminat povestea. Unul din motivele pentru care recomand filmul.

So many people are shut up tight inside themselves like boxes

moonlightblues — Tue, 20 Sep 2011 15:38:31 +0000

Nu ar fi prima carte pe care m-am gandit sa o abandonez dupa primele pagini ca mai apoi sa-mi rezerve surprize placute. Dupa o carte de Tracy Chevalier, stilul lui Siri Hustvedt mi s-a parut pretentios si coplesitor prin multitudinea de detalii carora nu le vedeam rostul. Tot asteptam sa mi se spuna si o poveste, nebanuind ca o sa-mi fie oferite atat de multe daca aveam putina rabdare.

What I Loved detaliaza vietile a doua familii din lumea academica a New York-ului anilor ‘70: un profesor de istoria artei casatorit cu o scriitoare si un artist controversat a carui sotie este preocupata de sociologie, studiind boli de nutritie sau cazuri de isterie din secolul XIX. Cele doua familii, Hertzberg si Wechsler, isi traiesc impreuna dramele si bucuriile pana in momentul in care se intampla ceva care schimba modul in care personajele interactioneaza.

Scriitoarea observa, analizeaza si interpreteaza cum personajele fac fata unei pierderi, pierderea unui copil, pierderea sotiei, pierderea increderii sau a controlului.

What I Loved ofera uneori un spectacol fascinant si grotesc pe care nu l-am anticipat in acele prime pagini calculate. Am fost luata prin surprindere de mai toate twisturile cartii si niciunul din scenariile pe care mi le imaginam nu s-au adeverit. Ba chiar, dupa cateva zeci de pagini, romanul incepe sa aduca mai mult cu un thriller cu personaje stranii decat cu drama unor intelectuali.

Cartea aduce in discutie si interpretarea unor opere de arta pe care le poti citi, in care poti cauta semne ale intentiilor sau temerilor personajelor. Ceea ce a facut ca lectura sa fie si mai interesanta. Mi-au placut acele basme reinventate in opere de arta si maniera in care Siri Hustvedt le descrie, aproape hipnotic as spune, cu atata atentie ca ti le poti inchipui in fata ochilor.

Mi s-a parut o carte ambitioasa, sofisticata, si m-a convins sa caut si alte carti ale scriitoarei. Poate The Blindfold sau Sorrows of an American.

The Summer of ’65

moonlightblues — Fri, 02 Sep 2011 08:48:05 +0000

Cateva filme fara sunet din arhiva personala a actorului Roddy McDowall au fost date publicitatii zilele trecute. Majoritatea filmate in vara anului 1965 la plaja sau in casele de vacanta ale actorilor. I can’t stop watching !

Christopher Plummer & Natalie Wood

Lauren Bacall, Anthony Perkins & Jane Fonda

Rock Hudson & Lauren Bacall

Kirk Douglas, Lauren Bacall & Paul Newman

Franta pe care uitam s-o iubim

moonlightblues — Tue, 23 Aug 2011 14:40:47 +0000

I-am indragit Testamentul francez si Pe vremea fluviului Amur, dar dupa Fiica unui erou al Uniunii Sovietice sub asteptari si o incercare nereusita de a citi Recviemul pentru Est, nu as fi crezut ca Andrei Makine va mai ajunge curand printre lecturile mele.

Intre timp am dat peste acest volum cu scurte eseuri publicate in 2006 la invitatia editurii Flammarion de a celebra anul francofoniei si nu am rezistat tentatiei de a vedea ce a avut de spus Makine despre tara care i-a dat sansa sa-si faca cunoscute povestile.

Acuzator si ironic cand vorbeste despre cultura franceza, de ce a fost in trecut spiritul francez si ce reprezinta in prezent, dar si cu o doza de umor cand vine vorba de cheia misterului francez sau convingerile francezilor, scriitorul isi dezvaluie gandurile referitoare la acea Franta indepartata si misterioasa pe care o visa in copilarie, problema Algeriei postcoloniale, certurile politice din prezent sau diversitatea culturala.

Nu mi s-a parut o carte extraordinara, dar este de citit, mai ales daca sunteti familiarizati cu stilul scriitorului. Ca o curiozitate.

« Francitatea a insemnat intotdeauna cautarea de forme noi. Ca sa tii in frau haosul elementelor, ca sa starnesti aparitia frumusetii, sa-ti oferi o bucurie intelectuala, estetica sau carnala. Forma unei catedrale, a unei siluete feminine, a unui gand, a unei societati, a unei strofe… »

« Asa arata astazi francezul care gandeste : o inteligenta infofolita in nenumarate straturi de protectie, si care tatoneaza, se strecoara printre subiecte interzise, se taraste pe un camp minat, inspaimantat de o posibila explozie. Si daca toate minele acestea n-ar fi decat imaginare ? Si daca n-am mai fi obligati, cand incepem o discutie sincera, sa cantarim caracteristicile etnice, sociale, sexuale ale interlocutorului nostru si sa ne cenzuram in functie de aceste criterii ? Si daca ne-am putea recapata verticalitatea si vorbi cu glas tare ? Ca Voltaire in momentele lui cele mai bune. Ca Hugo pe insula lui. »

« Franta si-a atras ura pentru ca francezii au lasat-o sa se goleasca de substanta ei, sa se transforme intr-un simplu teritoriu de populare, intr-un capetel de Eurasie mondializata. »

Ascunzisuri

moonlightblues — Thu, 18 Aug 2011 19:31:59 +0000

Gasesc din ce in ce mai rar filme in timpul carora, pentru cateva ore, ma pot bucura de fiecare imagine, culoare si senzatie de pe ecran fara sa ma mai gandesc la nimic altceva.

Regizat de Olivier Assayas, Les destinees sentimentales (2000) prezinta de-a lungul a 30 ani o comunitate din Limoges, cu traditiile si rivalitatile ei, cu manufactura de portelan si distileria de coniac unde lucreaza toate familiile, si mai ales cu prejudecatile ei.

Atunci cand un pastor protestant indrazneste sa divorteze de sotia infidela si sa aiba o relatie departe de ochii familiei cu nepoata unui afacerist din zona, isi atrage dezaprobarea tuturor. Se retrage o perioada in Elvetia intr-un peisaj idilic dar este nevoit sa se intoarca in mijlocul comunitatii indignate pentru a prelua afacerea familiei.

Filmul este minunat interpretat. Charles Berling da viata unui personaj tensionat, caruia cu greu ii ghicesti motivatiile, prins de-a lungul anilor intre responsabilitatea fata de familie si vocatia de preot. Isabelle Huppert, severa, nevrotica in rolul sotiei infidele a pastorului care se victimizeaza pentru orice si Emmanuelle Beart, naturala si eleganta in orice scena, ca e vorba de minunatul dans de la inceputul filmului sau de cules cirese intr-o dupa-amiaza de vara, echilibreaza intr-un fel filmul si par sa-i faca deciziile personajului principal mai usor de inteles.

Este interesant de vazut si cum, asemanator cu L’Heure d’ete (2008) unde urmaream cum articolele de mobilier paraseau casa batraneasca, in Les destinees sentimentales sunt studiate cu acelasi ochi nostalgic portelanurile familiei Barnery sau sticlele de coniac nobil ale batranului Pommerel. Modul in care regizorul isi manifesta si aici interesul pentru obiecte si traditie in general, aceeasi atentie pentru detaliu pe care am observat-o si in primul film, ma face sa cred ca–i sunt caracteristice si ca le voi gasi si in alte filme care-i poarta semnatura.

Alta familie, alte ascunzisuri. Un secret (2007) este povestea unei familii de evrei in Franta ocupata de nazisti, o poveste spusa mai intai in joaca de un copil care incearca sa puna cap la cap noutatile despre istoria familiei pe care le fura de la cei din jur. Personajul darama piesele si reconstruieste povestea iar si iar, pana cand jocul capata greutatea unei confidente.

Un film cu multe fapte trecute sub tacere, despre cum o istorie spusa gresit poate deforma prezentul unei familii si cum ne folosim uneori de adevaruri spuse pe jumatate pentru a trai intr-o poveste confortabila.

Marturisesc ca, desi filmul are cateva stangacii si poti anticipa usor anumite reactii ale personajelor, ca si in cazul peliculei regizate de Assayas, m-am bucurat de fiecare cadru, personaj, de fiecare particica a povestii dezvaluite cu atata rabdare de regizorul Claude Miller. Cele doua filme au fost ca o placere vinovata pe care am incercat sa o prelungesc cat mai mult.

De la A la Z

moonlightblues — Wed, 13 Jul 2011 08:30:34 +0000

De la Cristi o leapsa care initial mi s-a parut haioasa dar in final mi-a dat ceva batai de cap. E criminal sa pui o balanta sa aleaga intre atatea variante

Asadar carti, muzica si filme pentru toate literele alfabetului:

Alte glasuri, alte incaperi – Truman Capote

Brooklyn– Colm Toibin

Cantaretul de tango – Tomas Eloy Martinez

Dulcea lume de dupa – Russell Banks

Easter Parade – Richard Yates

Flappers and Philosophers – F. Scott Fitzgerald

Girl with a Pearl Earring – Tracy Chevalier

Handmaid’s Tale – Margaret Atwood

Inima-i un vanator singuratic – Carson McCullers

Jamaica Inn – Daphne du Maurier

Knulp – Hermann Hesse

La Paradisul femeilor – Emile Zola

Masurarea lumii- Daniel Kehlmann

New York Trilogy – Paul Auster

Ochi albastri, parul negru – Marguerite Duras

Ploaia inainte sa cada – Jonathan Coe

Qu’est-ce que le cinema? – Andre Bazin

Ritualul primaverii – Alejo Carpentier

Sheltering Sky – Paul Bowles

Travels with Charley – John Steinbeck

Umbra vantului – Carlos Ruiz Zafon

Viata secreta a albinelor – Sue Monk Kidd

Written on the Body – Jeanette Winterson

Exclusii – Elfriede Jelinek

Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society – Mary Ann Shaffer & Annie Barrows

Zbor de noapte – Antoine de Saint-Exupery

Muzica

A Rockin’ Good Way – Dinah Washington & Brook Benton

Bloodbuzz Ohio – The National

Caligula – Noblesse Oblige

Day Is Done – Charlie Hunter feat. Norah Jones

Everyday – Buddy Holly

Famous Blue Raincoat – Leonard Cohen

Gold In Them Hills – Ron Sexsmith & Chris Martin

Henry Lee – Nick Cave & The Bad Seeds

In the Room Where You Sleep – Dead Man’s Bones

J’envoie valser – Zazie

Knife Edge – Brett Anderson

Let’s Go Surfing – The Drums

Morning Passages – Philip Glass

Never Gonna Give You Up – The Black Keys

On n’oublie rien – Jacques Brel

Pasion – Rodrigo Leao & Lula Pena

Questa Notte – Ludovico Einaudi

Road to Somewhere – Goldfrapp

Semilla Negra – Marlango

They Can’t Take That Away from Me – Ella Fitzgerald & Louis Armstrong

U-Turn – Aaron

Volver – Estrella Morente

Wearing Out My Shoes – Club des Belugas

Fix You – Coldplay

Your Daddy’s Car – The Divine Comedy

Lazarus – Porcupine Tree

Filme

(Les) Amours imaginaires

Bringing Up Baby

Copie conforme

Das leben der anderen

Los amantes del circulo polar

Mr. Nobody

Nuovo Cinema Paradiso

Only Angels Have Wings

The Man with the Golden Arm

Un long dimanche de fiançailles

Vertigo

White Material

The Bachelor and the Bobby Soxer

You Can’t Take It With You

Yuki, Feeria, Rontziki ? daca vreti sa va jucati cu vreuna din liste…

Brooklyn

moonlightblues — Fri, 01 Jul 2011 11:00:09 +0000

De la Numele ei era Viata a Melaniei Mazzucco nu am mai citit nicio carte care sa redea atat de convingator atmosfera New York-ului asaltat de imigranti in perioada de dupa al doilea razboi mondial.

Dar daca Melania Mazzucco isi baza intregul roman pe date reale din istoria propriei familii, ceea ce mi se parea ca intrerupe naratiunea in unele momente, Colm Toibin lasa deoparte tonul de confesiune, dozand emotiile personajelor suficient cat povestea irlandezei care incearca sa-si gaseasca locul in peisajul colorat al Brooklyn-ului anilor ’50 sa fie credibila.

Urmarim cum Eilis Lacey paraseste micul oras irlandez unde nu gaseste o slujba potrivita studiilor ei si traverseaza oceanul amagindu-se ca astfel isi poate ajuta familia lasata in urma. Intimidata initial de toate schimbarile, personajul ei evolueaza continuu. Drept urmare, la final nu mai avem imaginea acelei tinere teribil de speriata, instrainata de familie, putem observa un soi de detasare si cum isi poate asuma decizii dificile.

E interesant de vazut cum scriitorul nu reda doar modul in care sunt priviti imigrantii de catre americani dar si mentalitatile diferitelor comunitati de imigranti, prejudecatile si conflictele care apar intre irlandezi si italieni de exemplu, sau cum se redefineste atitudinea new-yorkezilor fata de persoanele de culoare.

Din carte nu lipsesc nici acele pasaje care dau autenticitate si poate o nota nostalgica intregii povesti: o zi la plaja in Coney Island, dansurile organizate de irlandezi in parohia Parintelui Flood sau serile petrecute de Eilis cu familia iubitului ei italian.

Este prima carte scrisa de Colm Toibin pe care o citesc si sunt sigura ca nu o sa fie si ultima. Imi place ca scrie fluid, reusind sa-si individualizeze personajele doar din cateva tuse, fara descrieri pretentioase.

La baie des anges

moonlightblues — Wed, 29 Jun 2011 20:20:46 +0000

In 1963, inainte de Umbrelele din Cherbourg si Domnisoarele din Rochefort, Jacques Demy a adus pe ecran o poveste mai sobra, despre evadarile din cotidian la care recurgem uneori si usurinta cu care putem pierde totul intr-un moment pe care-l credeam norocos.

Claude Mann interpreteaza un functionar plictisit de rutina de zi cu zi si de un tata autoritar care se lasa prins in exuberanta si libertatea pe care are impresia ca i le ofera jocurile de noroc. Dupa ce o intalneste pe Jackie, o femme fatale impulsiva trecuta de prima tinerete pentru care un joc la ruleta este o adevarata experienta religioasa, Jean se decide sa-si schimbe planurile de vacanta. Lasa in urma viata lipsita de suprize pe care o avea inainte, preferand sa-si duca necazurile si bucuriile dintr-un cazino in altul de-a lungul Coastei de Azur.

Mi-a placut ca in ciuda temelor grave regizorul nu transforma escapadele celor doi in ceva moralizator. Jacques Demy nu pare sa dea lectii de morala ci mai degraba lectii de stil, Jeanne Moreau fiind de neuitat in rolul voluptoasei platinate. Cu tinutele ei extravagante si lectiile de seductie in peisajele superbe ale Rivierei Franceze isi eclipseaza cu desavarsire partenerul de ecran si te face sa te intrebi daca filmul este intr-adevar o poveste despre pierdere si viciu sau una despre eleganta anilor ’60. Cateva scene aici.

De la o fereastra

moonlightblues — Sat, 25 Jun 2011 16:45:17 +0000

« Uneori uitam de marea al carei miros patrunzator imi producea o euforie lucida, si gandeam – regandeam – lumea in valori ale cerului… Aici era superfluu sa vorbesti de cirus, cumulus, nimbus si alte forme catalogate. Norii nostri erau de alta rasa. Capriciosi si volubili refuzau orice clasificare. Daca erau cirus, cumulus ori nimbus, erau asa fara sa o stie si fara sa vrea sa o stie. Nu le pasa. Erau pe cer datorita regescului, tropicalului lor chef. Si tocmai din acest motiv, puteai sa-i vezi bagareti, iscoditori, figuri alegorice, infumurati, timizi, umflati, catarati unii peste altii, sau supusi, tarati de altii mai mari care erau Galagiosii, Stapanii de Sus, promitatori de Mari Ploi, desi se indepartau deodata fara sa daruiasca nimic pamantului insetat.

Alteori, insa, cand te asteptai mai putin, se opreau deasupra campurilor cu apasarea lor de plumb, inchizand orizontul din hotar in hotar si dintr-o data, infuriati pe neasteptate, se sfasiau in panglici, in scame daracite, si maturau firmamentul cu semne de primejdie, involburandu-se in cicloane din cele puternice, devastatoare, pornindu-si marea simfonie de cataclisme, tavalugul lor de « te dobor, te dobor si iarasi te dobor » ca sa plece intr-o buna dimineata de parca nu s-ar fi intamplat nimic, joviali, imbujorati, veseli si potlogari, cerandu-si parca scuze – sa fie intr-un ceas bun si sa te ia dracu’ – pentru cele savarsite in ajun… »

Alejo Carpentier - Ritualul primaverii