Stiu ca la ora actuala Revolutionary Road sau Vicky Cristina Barcelona prezinta mai mult interes decat ce filme prafuite aduc eu in discutie, insa as vrea sa amintesc cateva din filmele interesante pe care le-am vazut de curand inainte ca valul filmelor noi sa ma faca sa renunt la idee.
Suddenly, Last Summer (1959) este regizat de Joseph Mankiewicz pe baza unei piese semnate Tennessee Williams si pentru cei familiarizati cu adaptarile pieselor lui, subiectul nu ar trebui sa surprinda: excentrica Violet Venable, pasionata de plante carnivore si intrari spectaculoase in scena, interpretata magistral de Katherine Hepburn incearca sa ascunda detaliile legate de moartea suspecta a fiului ei intr-o vacanta in Europa si sa-i pastreze imaginea neatinsa, chiar daca asta inseamna sa indeparteze singura persoana care stia adevarul, ca pe cineva imoral si lipsit de credibilitate.
Asadar nebunie, homosexualitate, personaje fragile sau captive in propriile lor prejudecati, atmosfera sufocanta caracteristica pieselor lui Williams. Dar mai ales confruntarea a 2 actrite extraordinare. Hepburn dintotdeauna a fost una din preferatele mele insa nu pot spune acelasi lucru si despre Elizabeth Taylor; ea intra in acea categorie de actrite care mi-au displacut pana la un anumit rol de la care nu le-am mai putut nega valoarea. In cazul lui Taylor acel rol a fost Maggie the Cat din Cat on a Hot Tin Roof -1958 . Aici, e o placere sa le asculti discursurile si sa vezi cum pur si simplu isi impart scenele filmului. La un moment dat uiti ca in jurul lor se mai invart si doctorul care vrea sa afle adevarul (Montgomey Clift) sau membrii familiei lui Catherine.
Le Notti Bianche (1957)
Nu cred ca as fi vazut filmul asta daca nu as fi gasit intamplator pe net cateva imagini cu Mastroianni alaturi de Catherine Deneuve si Chiara. A fost suficient sa mi se faca dor sa-l vad si intr-un film. Regizat de Visconti, Le Notti Bianche este o poveste simpla cu un El si o Ea, o poveste despre sperante, dar mai ales despre asteptare, uneori zadarnica, alteori rasplatita din plin: in fiecare seara Ea isi asteapta pe un pod iubitul care a promis ca se va intoarce, El asteapta ca Ea sa-si dea seama ca traieste intr-o iluzie si ca persoana asteptata nu se va intoarce niciodata. Atmosfera este ireala, micutul orasel nenumit pare in majoritatea scenelor parasit, iubitul ei nu are un nume, apar personaje si scene simbolice: podul, prostituata orasului, scena dansului in care Mastroianni si Maria Schell par sa apartina unei alte lumi sau ninsoarea care cade la sfarsit. Poate este de preferat sa nu compar filmele, dar pentru mine ca tematica si personaje, intra in aceeasi categorie cu Un Homme et une Femme(1966) sau Letter from an Unknown Woman (1948 ). Acolo insa, Joan Fontaine aduce pe ecran un alt fel de timiditate sau chiar naivitate prin rolul Lisei, mi s-a parut mai credibila decat Maria Schell in Notti Bianche.
The Woman in the Window (1944)
De data aceasta nu mai e vorba de un film minimalist, de atmosfera sau de o poveste de dragoste. Fritz Lang regizeaza The Woman in the Window dupa regulile noir-ului clasic. Edward Robinson este un profesor a carui existenta gri si monotona se schimba intr-o vara cand familia ii este plecata in vacanta. Intre cursurile de criminologie si intalnirile cu prietenii de la club, cunoaste o femeie misterioasa interpretata de Joan Bennet, al carei chip il admira zilnic intr-un tablou din vitrina unui magazin( celor care au vazut Laura (1944) lui Otto Preminger, ideea o sa li se para cunoscuta). De aici pana la un agresor necunoscut, transformarea profesorului de criminologie in criminal, ascunderea dovezilor, investigatii sau santaj din partea unui personaj de care aflam dupa jumatatea filmului, nu mai era decat un pas.
Un pic previzibil ce-i drept pana aproape de final dar de-a lungul filmului ajungi sa lasi analiza la o parte si sa te bucuri de el. Am mentionat finalul peliculei pentru ca este unul surprinzator, genul de final care iti schimba perspectiva asupra intregului plot, te determina sa acorzi alta semnificatie discutiilor personajelor si sa-i ierti cliseele.
Les Dames du Bois de Boulogne (1945) a provocat discutii aprinse la data aparitiei. Criticii nu au fost incantati la acea vreme de rezultatul colaborarii dintre Robert Bresson, aflat la al doilea lung metraj din cariera de regizor si replicile mult prea pretentioase imaginate de Jean Cocteau, valoarea filmului fiind recunoscuta de-abia peste cativa ani. Maria Casares interpreteaza o parizianca ce o data parasita de iubitul ei, planuieste cu rabdare, in detaliu cum sa se razbune, totul pornind de la o intalnire aranjata in Bois de Boulogne.
Aici intra in scena Agnes, dornica sa renunte la conditia ei de dansatoare cu moralitate indoielnica, nevoita pana atunci sa acorde favoruri diferitilor barbati care asistau la spectacol pentru a plati datoriile mamei. Bresson insa pune accent mai mult pe psihologia persoanjelor decat pe detaliile razbunarii propriu-zise, un rol important avandu-l chiar si lumina proiectata cu rafinament pe chipurile actorilor astfel incat sa sporeasca expresivitatea. Filmul are o anumita teatralitate, Maria Casares mi-a placut foarte mult in rolul femeii hotarate, manipulatoare; nu am vazut-o si in alte filme dar cu o asemenea privire, cu acei ochi nu o vad decat in roluri de femeie fatala sau amanta razbunatoare. Pe de alta parte interpreta lui Agnes, Elina Labourdette are ceva din mimica eroinelor filmelor mute. Pana la urma filmul asta e o dovada ca povestile simple sunt cele mai frumoase, nu ai nevoie de un scenariu complicat, discursuri pretentioase sau scene de actiune spectaculoasa ca un film sa-ti ramana aproape.
Moonlightblues 
pai daca-i facut dupa Tenesee Williams e musai sa-l vad 😀 mi-a placut foarte mult Cat on The Hot Thin Roof.
Le Notti Bianche e un film foarte frumos, insa vremurile de atunci sunt de mult apuse si greu de inteles de catre oamenii din epoca asta contemporana.
dupa multe filme noi l-am vazut si pe acesta. parca era din alta lume, asa ma uitam la el. mi-a placut, i-am admirat frumusetea si calitatile, dar am fost tare uimit de cat de diferit poate sa fie de ceea ce se face astazi. imposibil mi se pare in zilele noastre sa se mai faca un astfel de film.
Depinde ce ai mai vazut, desi mi-a placut jocul actritelor, din adaptarile dupa Tennessee W Suddenly nu mi s-a parut unul din cele mai bune.pana la el ar mai fi de vazut Streetcar si Night of The Iguana….cu filmele astea la mine a fost invers: dupa o perioada de clasice am trecut la mai coloratele premiate de curand 🙂
Streetcar e si el pe lista, ca l-am inceput anu’ trecut da’ m-am culcat caci eram obosit si nu l-am mai terminat.
eu alternez filmele, ca mie imi plac combinatiile de tot felu’ 😀
Esti teribila! De unde gasesti toate filmele astea? Le vreau si eu! Am vazut in schimb Streetcar named Desire, Night of the Iguana si Cat on the Hot Roof. O ador inca pe Vivien Leigh, iar Marlon arata demential in tinerete… asa ca preferatul ramane “Un tramvai numit dorinta”… Vivien trebuie neaparat vazuta si in “Podul Waterloo”, cu Robert Taylor.
De obicei caut filmele unui anumit regizor sau ma apuca dorul, cheful ce o fi, sa vad un anumit actor, dar mai dau de unele minunatii si din intamplare….daca te refereai de unde le iau, nu ma pune sa mint ca le cumpar pe dvd-uri respectand legea drepturilor de autor 😛 le iau de unde le ia majoritatea presupun.Pare interesant Waterloo, o sa-l caut zilele astea.
suddenly, last summer e si pe lista mea “de vazut”. inca nu l-am gasit, dar nu pare totusi imposibil. 🙂
nu renunta 🙂 nu mai stiu exact sa-ti spun de unde l-am luat, dar tin minte ca si eu am dat initial peste 2 variante care aveau probleme una cu sunetul, alta cu imaginea
chiar! de unde gasesti toate filmele astea? n-am vazut pe nimeni sa vada filme de-astea, vechi asa! nu e de mirare ca ai ajuns si in ziar.
funny…
Ce ma bucur ca din patru filme vechi stiu doar unul- “Suddenly, last summer”! Am ce cauta!
Am avut o perioada in care am vizionat doar filme din anii ’30-’70 (maxim)- imi plac de pe vremea cand mai prindeam cate unul, noaptea tarziu, pe TCM (dupa ce CartoonNetworkul intra in stend by)- si acum mai tin minte primul film noir, care m-a fascinat si care, am aflat mai tarziu, are trei variante cinematografice- un film despre un pianist care intr-un accident de tren si-a pierdut mainile, dar a avut norocul (sau poate ghinionul?) ca un doctor sa poata grefa mainile unui criminal care si-a pierdut viata in acel accident.
Chiar pandeam un imbold sa ma intorc la filmele acestea… foarte multe dintre ele merita revazute (12 angry men, Rebecca, sunset blv., double indemnity, si cate si mai cate). Multumesc!