Pana acum mi-a placut sa-l citesc pe Jonathan Coe experimentand cu fazele somnului sau surprinzandu-si povestile in fotografii ingalbenite de timp dar de data asta nu m-a impresionat. Nu i-a iesit aceeasi structura ingenioasa si cu muzica.
Piticii mortii este povestea unui muzician pe care ambitia si naivitatea il aduc in situatii bizare. O carte cu droguri, alcool si pasiuni adolescentine in care scriitorul umple paginile cu partituri sau cu detalii despre cum se inlocuieste o septima in re minor cu o cvinta bemolizata pentru ca in randurile urmatoare sa gasesti o crima sau intalniri romantice sub tufisuri de dafin.
Dupa Ploaia inainte sa cada cartea asta mi s-a parut doar o scriitura cu prea multe inflorituri si povesti neverosimile relatate in graba.
Ce-i confera o nota de frumusete este ca pastreaza totusi in paginile ei printre toate detaliile muzicale stilul caracteristic al scriitorului. Cum exploreaza temerile personajelor lui si recreeaza unele momente aparent banale – asteptarea intr-o statie de autobuz spre exemplu – dandu-le o semnificatie aparte. Mi-au placut si versurile lui Morrissey in fata fiecarui capitol.
Moonlightblues 
0 Responses to “O carte prea muzicala”