Summertime

Nu mi-as fi inchipuit-o niciodata pe Katharine Hepburn in rolul turistei vulnerabile care se indragosteste de strainul misterios intr-o Venetie perfecta pentru o escapada romantica. Departe de rolurile ei obisnuite – femei puternice, independente, care nu se lasa influentate de nimeni si nimic – dar cu toate astea reuseste si aici sa redea credibil dilemele unei femei plictisite de cotidian, chiar daca intr-o poveste un pic cliseistica.

Filmul regizat de David Lean urmareste transformarea personajului interpretat de Hepburn in timpul unei vacante gandite ca o evadare. Isi depaseste nesiguranta si prejudecatile si isi ingaduie sa fie cucerita de un negustor de arta casatorit. Din acest motiv unele scene au trebuit sa fie cenzurate considerandu-se ca filmul incuraja adulterul intr-o maniera nepermisa.

Si totusi, ca sa ajungi sa descoperi povestea trebuie mai intai sa te desprinzi de imaginea Venetiei care te fura de la primele cadre. Din punctul asta de vedere Summertime (1955) s-ar incadra foarte usor in categoria filmelor de atmosfera, la cat de frumos este filmat. Sau fotografiat, pentru ca intreaga pelicula pare o insiruire de vederi colorate: terasa din Piata San Marco unde personajele se intalnesc pentru prima data, magazinul de antichitati sau stradutele inguste pe care Hepburn le strabate in cautarea unor imagini pe care sa le imortalizeze cu o camera.

Este foarte placut sa observi si cum cateva personaje secundare intregesc tabloul orasului aducand zambet si culoare unor momente care altfel ar fi fost extrem de nostalgice.

Mi s-a parut un film contemplativ, elegant, de vazut in compania unui vin bun.