Archive for the 'books&music' Category

20
Sep
11

So many people are shut up tight inside themselves like boxes

Nu ar fi prima carte pe care m-am gandit sa o abandonez dupa primele pagini ca mai apoi sa-mi rezerve surprize placute. Dupa o carte de Tracy Chevalier, stilul lui Siri Hustvedt mi s-a parut pretentios si coplesitor prin multitudinea de detalii carora nu le vedeam rostul. Tot asteptam sa mi se spuna si o poveste, nebanuind ca o sa-mi fie oferite atat de multe daca aveam putina rabdare.

What I Loved detaliaza vietile a doua familii din lumea academica a New York-ului anilor ‘70: un profesor de istoria artei casatorit cu o scriitoare si un artist controversat a carui sotie este preocupata de sociologie, studiind boli de nutritie sau cazuri de isterie din secolul XIX. Cele doua familii, Hertzberg si Wechsler, isi traiesc impreuna dramele si bucuriile pana in momentul in care se intampla ceva care schimba modul in care personajele interactioneaza.

Scriitoarea observa, analizeaza si interpreteaza cum personajele fac fata unei pierderi, pierderea unui copil, pierderea sotiei, pierderea increderii sau a controlului.

What I Loved ofera uneori un spectacol fascinant si grotesc pe care nu l-am anticipat in acele prime pagini calculate. Am fost luata prin surprindere de mai toate twisturile cartii si niciunul din scenariile pe care mi le imaginam nu s-au adeverit. Ba chiar, dupa cateva zeci de pagini, romanul incepe sa aduca mai mult cu un thriller cu personaje stranii decat cu drama unor intelectuali.

Cartea aduce in discutie si interpretarea unor opere de arta pe care le poti citi, in care poti cauta semne ale intentiilor sau temerilor personajelor. Ceea ce a facut ca lectura sa fie si mai interesanta. Mi-au placut acele basme reinventate in opere de arta si maniera in care Siri Hustvedt le descrie, aproape hipnotic as spune, cu atata atentie ca ti le poti inchipui in fata ochilor.

Mi s-a parut o carte ambitioasa, sofisticata, si m-a convins sa caut si alte carti ale scriitoarei. Poate The Blindfold sau Sorrows of an American.

23
Aug
11

Franta pe care uitam s-o iubim

I-am indragit Testamentul francez si  Pe vremea fluviului Amur, dar dupa Fiica unui erou al Uniunii Sovietice sub asteptari si o incercare nereusita de a citi Recviemul pentru Est, nu as fi crezut ca Andrei Makine va mai ajunge curand printre lecturile mele.

Intre timp am dat peste acest volum cu scurte eseuri publicate in 2006 la invitatia editurii Flammarion de a celebra anul francofoniei si nu am rezistat tentatiei de a vedea ce a avut de spus Makine despre tara care i-a dat sansa sa-si faca cunoscute povestile.

Acuzator si ironic cand vorbeste despre cultura franceza, de ce a fost in trecut spiritul francez si ce reprezinta in prezent, dar si cu o doza de umor cand vine vorba de cheia misterului francez sau convingerile francezilor, scriitorul isi dezvaluie gandurile referitoare la acea Franta indepartata si misterioasa pe care o visa in copilarie, problema Algeriei postcoloniale, certurile politice din prezent sau diversitatea culturala.

Nu mi s-a parut o carte extraordinara, dar este de citit, mai ales daca sunteti familiarizati cu stilul scriitorului. Ca o curiozitate.

« Francitatea a insemnat intotdeauna cautarea de forme noi. Ca sa tii in frau haosul elementelor, ca sa starnesti aparitia frumusetii, sa-ti oferi o bucurie intelectuala, estetica sau carnala. Forma unei catedrale, a unei siluete feminine, a unui gand, a unei societati, a unei strofe… »

«  Asa arata astazi francezul care gandeste : o inteligenta infofolita in nenumarate straturi de protectie, si care tatoneaza, se strecoara printre subiecte interzise, se taraste pe un camp minat, inspaimantat de o posibila explozie. Si daca toate minele acestea n-ar fi decat imaginare ? Si daca n-am mai fi obligati, cand incepem o discutie sincera, sa cantarim caracteristicile etnice, sociale, sexuale ale interlocutorului nostru si sa ne cenzuram in functie de aceste criterii ? Si daca ne-am putea recapata verticalitatea si vorbi cu glas tare ? Ca Voltaire in momentele lui cele mai bune. Ca Hugo pe insula lui.  »

«  Franta si-a atras ura pentru ca francezii au lasat-o sa se goleasca de substanta ei, sa se transforme intr-un simplu teritoriu de populare, intr-un capetel de Eurasie mondializata. »

13
Jul
11

De la A la Z

De la Cristi o leapsa care initial mi s-a parut haioasa dar in final mi-a dat ceva batai de cap. E criminal sa pui o balanta sa aleaga intre atatea variante 😀

Asadar carti, muzica si filme pentru toate literele alfabetului:

Continue reading ‘De la A la Z’

01
Jul
11

Brooklyn

De la Numele ei era Viata a Melaniei Mazzucco nu am mai citit nicio carte care sa redea atat de convingator atmosfera New York-ului asaltat de imigranti in perioada de dupa al doilea razboi mondial.

Dar daca Melania Mazzucco isi baza intregul roman pe date reale din istoria propriei familii, ceea ce mi se parea ca intrerupe naratiunea in unele momente,  Colm Toibin lasa deoparte tonul de confesiune, dozand emotiile personajelor suficient cat povestea irlandezei care incearca sa-si gaseasca locul in peisajul colorat al Brooklyn-ului anilor ’50 sa fie credibila.

Urmarim cum Eilis Lacey paraseste micul oras irlandez unde nu gaseste o slujba potrivita studiilor ei si traverseaza oceanul amagindu-se ca astfel isi poate ajuta familia lasata in urma. Intimidata initial de toate schimbarile, personajul ei evolueaza continuu. Drept urmare, la final nu mai avem imaginea acelei tinere teribil de speriata, instrainata de familie, putem observa un soi de detasare si cum isi poate asuma decizii dificile.

E interesant de vazut cum scriitorul nu reda doar modul in care sunt priviti imigrantii de catre americani dar si mentalitatile diferitelor comunitati de imigranti, prejudecatile si conflictele care apar intre irlandezi si italieni de exemplu, sau cum se redefineste atitudinea new-yorkezilor fata de persoanele de culoare.

Din carte nu lipsesc nici acele pasaje care dau autenticitate si poate o nota nostalgica intregii povesti: o zi la plaja in Coney Island,  dansurile organizate de irlandezi in parohia Parintelui Flood sau serile petrecute de Eilis cu familia iubitului ei italian.

Este prima carte scrisa de Colm Toibin pe care o citesc si sunt sigura ca nu o sa fie si ultima. Imi place ca scrie fluid, reusind sa-si individualizeze personajele doar din cateva tuse, fara descrieri pretentioase.

25
Jun
11

De la o fereastra

« Uneori uitam de marea al carei miros patrunzator imi producea o euforie lucida, si gandeam – regandeam – lumea in valori ale cerului… Aici era superfluu sa vorbesti de cirus, cumulus, nimbus si alte forme catalogate. Norii nostri erau de alta rasa. Capriciosi si volubili refuzau orice clasificare. Daca erau cirus, cumulus ori nimbus, erau asa fara sa o stie si fara sa vrea sa o stie. Nu le pasa. Erau pe cer datorita regescului, tropicalului lor chef. Si tocmai din acest motiv, puteai sa-i vezi bagareti, iscoditori, figuri alegorice, infumurati, timizi, umflati, catarati unii peste altii, sau supusi, tarati de altii mai mari care erau Galagiosii, Stapanii de Sus, promitatori de Mari Ploi, desi se indepartau deodata fara sa daruiasca nimic pamantului insetat.

Alteori, insa, cand te asteptai mai putin, se opreau deasupra campurilor cu apasarea lor de plumb, inchizand orizontul din hotar in hotar si dintr-o data, infuriati pe neasteptate, se sfasiau in panglici, in scame daracite, si maturau firmamentul cu semne de primejdie, involburandu-se in cicloane din cele puternice, devastatoare, pornindu-si marea simfonie de cataclisme, tavalugul lor de « te dobor, te dobor si iarasi te dobor » ca sa plece intr-o buna dimineata de parca nu s-ar fi intamplat nimic, joviali, imbujorati, veseli si potlogari, cerandu-si parca scuze – sa fie intr-un ceas bun si sa te ia dracu’ – pentru cele savarsite in ajun… » 

Alejo Carpentier –  Ritualul primaverii

14
Jun
11

Great House

Am stat in cumpana daca sa scriu ceva despre carte pentru ca mi-a inselat asteptarile intr-o anumita masura. Ca de obicei, nu m-am putut abtine sa nu o compar cu prima carte scrisa de Nicole Krauss pe care am citit-o si care mi s-a parut a fi mai echilibrata si mai convingatoare. In Great House dramele si emotiile personajelor par sa cantareasca mai greu  decat povestea in sine si asta cred ca m-a facut sa nu o citesc cu atata drag cu cat am citit Istoria iubirii.

Great House urmareste incercarea unor personaje de a rememora momente din trecut, este o carte despre pierdere si singuratate, facand referire si la supravietuitorii Holocaustului si ce s-a intamplat dupa al doilea razboi mondial cu bunurile confiscate de nazisti.

Personaje din diferite colturi ale lumii – o scriitoare new-yorkeza singuratica, un poet chilian victima a regimului lui Pinochet, o scriitoare londoneza supravietuitoare a Holocaustului, un negustor de antichitati din Ierusalim care nu gaseste o modalitate de a comunica cu cei doi copii – toate sunt legate prin intermediul unui scrin cu o istorie interesanta care ajunge intr-un moment sau altul in posesia tuturor.

Scriitoarea asterne povestile sub forma de mozaic si isi invita cititorii sa descopere legaturile dintre aceste personaje prinse parca in trecut, incapabile sa-si traiasca prezentul, nu fara a avea grija sa ne intinda si unele capcane, mici detalii care pe mine m-au facut sa-mi imaginez scenarii gresite.

Este o carte tulburatoare, careia i-am apreciat istoriile personale dar care, in final, nu mi-a ramas atat de aproape ca Istoria iubirii. In fine, poate nici nu aveam cum sa o indragesc avand in vedere temele apasatoare, cert este insa ca in unele pagini am ramas cu senzatia ca scriitoarea s-a straduit cam mult sa potriveasca firele povestilor.

27
May
11

Balerine si revolutionari

Ritualul primaverii este o carte greu de incorsetat in categorii, o carte ambitioasa cu fraze intortocheate si un melanj de referinte la istorie si arta,  stiinta si balet, care m-a intimidat teribil in primele pagini, pana sa ma obisnuiesc cu stilul scriitorului.

O balerina rusa ce incearca sa puna in scena Ritualul Primaverii lui Stravinski si un arhitect cubanez care se ascunde din cauza convingerilor sale politice sunt purtati de scriitor de pe tarmurile unei sat spaniol in decorurile unui Paris haotic, pe scena New-Yorkului anilor ‘40 sau intr-o Havana sub a carei stralucire nobila se ascund  snobisme si prejudecati.

Marturiile celor doua personaje se impletesc frumos intr-o poveste in jurul careia sunt tesute multe altele, astfel incat de la o istorie personala ajungi sa fii martorul razboiului civil spaniol sau instaurarii regimului lui Fidel Castro. Momentele violente se intretaie cu cele feerice iar problemele rasiale aluneca gratios printre ideologiile politice si vanitatile burgheziei havaneze.

A fost greu de urmarit pe alocuri, ce-i drept, dar cartea mi-a placut foarte mult. Ma bucur ca nu am abandonat-o dupa acele prime pagini pentru ca a reusit intr-o saptamana agitata sa-mi linisteasca gandurile cu povestile ei despre revolutionari si balerine.

Iar ideea de a pune baletul in contextul unei lumi rascolite de revolutii mi s-a parut extraordinara. Alejo Carpentier a conturat o frumoasa poveste despre libertatea pe care ti-o poate conferi dansul, sau arta in general, atunci cand esti luat prin surprindere de o istorie careia nu-i apartii.

09
May
11

The Glass Room

Cartea britanicului Simon Mawer s-a dovedit a fi o lectura bizara. Daca in primele pagini nu puteam scapa de senzatia ca citesc o revista de arhitectura sau de design interior, in a doua parte a cartii autorul a considerat necesar sa imbine ce ar fi putut fi un reusit roman istoric cu twisturile putin credibile ale unor povesti de dragoste. Cam incalcita pentru gusturile mele dar trebuie sa recunosc ca ideea de la care porneste totul mi s-a parut originala.

The Glass Room este de fapt povestea unei case si a locuitorilor ei de-a lungul a cateva decenii, din perioada interbelica, de-a lungul celui de-al doilea razboi mondial si pana in prezent. Constructia este considerata o adevarata capodopera a arhitecturii, o casa care din ce am citit chiar exista in Cehia, intr-o zona a orasului Brno, in carte fiind ridicata de un excentric arhitect german pentru un industrias evreu nevoit sa fuga din Europa in urma Holocaustului.

Este pus in discutie foarte des conceptul de arta, mai ales acel modernism pentru care orice ornament reprezinta o crima, autorul jucandu-se cu simboluri si metafore tot atat de usor cum shimba si vietile personajelor lui.

Am apreciat combinatia interesanta de arta si istorie, de trecut si viitor, si modul in care dintr-un simbol al  viitorului casa se transforma o data cu amintirile personajelor pe care le adaposteste intr-un spatiu al trecutului si al destainuirilor dureroase. Cu toate acestea nu cred ca era necesar ca autorul sa dezvolte atat de mult povestile secundare, toate acele divagatii fac ca unele personaje sa nu fie conturate suficient si te indeparteaza la un moment dat de povestea familiei Landauer.

06
May
11

Din jurnalul unei dezintoxicari

« Viciul incepe cu alegerea. In functie de ereditate, de inteligenta, de oboseala nervoasa a subiectului, aceasta alegere se rafineaza pana la a deveni inexplicabila, comica sau criminala. »

« Fara opium proiectele – de casatorie, de calatorie – mi se pareau la fel de nebunesti ca un individ care se arunca de la fereastra si vrea sa lege prietenie cu cei care locuiesc in camerele prin fata carora trece. »

« Operele se impart in doua: cele care te tin in viata si cele care ucid…. Multimii ii plac operele care-si impun melodia, care hipnotizeaza hipertrofiindu-i sensibilitatea pana la amortirea spiritului critic. Multimea este feminina, ii place sa se supuna sau sa muste. »

« Hollywoodul devenea un garaj de lux si filmele lui – marci de masini din ce in ce mai frumoase. Un chien andalou ne intoarce la bicicleta. »

« Ritmul vietii noastre se desfasoara in perioade, toate la fel, numai ca modul in care se prezinta le face de nerecunoscut. Evenimentul – capcana sau persoana – capcana sunt cu atat mai periculoase cu cat sunt subordonate aceleiasi legi si poarta in mod sincer o masca. Cu timpul, suferinta ne trezeste la realitate si ne semnaleaza o gramada de capcane. Daca refuzam sa traim insipid, trebuie sa acceptam unele capcane, desi avem certitudinea ca ne expunem in felul acesta la consecinte funeste. Intelepciunea consta in a fi nebun atunci cand imprejurarile merita osteneala »

Jean Cocteau – Opium. Jurnalul unei dezintoxicari

28
Apr
11

Nostalgiile unui cuib de nobili

Une poignée de gens este o poveste spusa simplu si frumos, despre trecut si identitate, despre oameni care pot lasa sa treaca ani buni pentru a se adaposti de povestile din trecut dar pe care intotdeauna amintirile o sa-i aduca inapoi in lumea pe care au parasit-o, prin intermediul unui jurnal de familie sau al unui album de fotografii.

O parizianca de origine rusa pe care trecutul familiei sale nu a preocupat-o niciodata este contactata de un pretins var pentru a-i inmana un jurnal tinut de printesa Nathalie Belgorodsky, un jurnal care inchide in paginile sale nu doar istoria intesata de tristeti si bucurii marunte a unei familii dar si o Rusie cu obiceiuri disparute.

Cartea prezinta ultimele luni ale familiei Belgorodski unite in primavara anului 1917 la mosia de la Baigora inainte de inceperea revolutiei ruse si de asasinarea unuia dintre frati. Sunt ultimele momente pe care familiile nevoite sa se desparta si sa caute refugiu in alte colturi ale lumii le petrec impreuna in acel cuib de nobili.

Asasinarea lui Rasputin, revolta taranilor impotriva proprietarilor de mosii sunt subiecte mentionate in unele capitole insa nu detaliile istorice au fost cele care mi-au ramas intiparite in minte. Ce mi-a placut in mod deosebit a fost cat de frumos a surprins Anne Wiazemsky lumea nobililor rusi de-a lungul romanului, acea nostalgie a adunarilor de familie si poate chiar o nostalgie a imperialismului.

Presupun ca ar fi putut fi mai multa emotie in paginile cartii, scriitura este prea detasata pe alocuri si se trece peste detalii care puteau fi surprinse cu mai mare minutiozitate. Dar este o carte cu iz de povesti spuse la gura sobei in catune acoperite de zapada, cu familii exilate si persoane dragi plecate la razboi, cu printese care patineaza pe lacuri inghetate sau danseaza valsuri in saloanele roz ale unui vechi conac. Asa ca cine-i mai cauta cusururi ?

11
Apr
11

De amorul artei

Presupun ca in cinematografie versatilitatea se apreciaza in functie de cum te poti plia pe cat mai multe tipuri de filme, roluri sau personalitati. Dar as minti daca as spune ca nu-mi place sa gasesc cate un actor sau regizor incapatanat sa ramana in acelasi tipar de filme fara sa cada in tentatia sclipirilor hollywoodiene. Louis Garrel este unul din actorii pe care-i vad numai in pelicule europene, uneori filmate alb-negru, genul de povesti orientate catre personaje cu relatii problematice si sper sa nu vina prea curand ziua in care o sa-l vad alergand la bratul vreunei dive intr-un film de box-office. Il prefer cantand pe acoperisurile Parisului in filmuletele obscure ale lui Christophe Honoré sau in dramele de apartament in care ii sta atat de bine ca amant régulier à la frontière de l’aube.

Curiozitatea si aceasta slabiciune pe care o am pentru tandemul Garrel – Honoré ar explica faptul ca m-am intors din vacanta cu o carte autobiografica a regizorului. De cele mai multe ori filmele lui sunt departe de a fi extraordinare si totusi, pretuiesc nespus acea senzatie pe care mi-o lasa, ca de fiecare data cand lucrurile aluneca spre tragedie pot lua o alta turnura, ca ne putem juca atat de usor cu tristetea unor momente.

Le livre pour enfants a aparut in 2005 si cuprinde pe langa un colaj de episoade din copilaria regizorului in Bretagne si ganduri referitoare la literatura sau cinematografie. Partea a doua a cartii cel putin devine un veritabil jurnal de pe platourile de filmare, cu impresii despre actorie, zvonuri din pauzele de filmare si povesti cu Louis Garrel sau Isabelle Huppert. Mi s-au parut fermecatoare cuvintele prin care regizorul isi declara dragostea pentru actorii cu care lucreaza sau alte astfel de momente care dau scrierii aerul acela de brosura inchinata cinemaului. Cu toate acestea cartea nu mi s-a parut o revelatie, cred ca pe viitor o sa raman la filmele lui Honoré si nu o sa-i mai citesc experimentele literare.

18
Mar
11

Sous mes fenêtres

« Une nuit, il n’y a pas si longtemps, un homme et une femme sont passés sous mes fenêtres. C’était le cœur de la nuit. Ils chantaient une certaine chanson, je ne sais pas laquelle, mais il me semblais l’avoir déjà entendue, seulement une fois dans ma vie, peut-être dans une heure de bonheur. Seuls dans le monde, ils chantaient, d’une voix douce, appliquée, ils ne braillaient pas comme des ivrognes, ils s’écoutaient chanter. Seul deux qui s’aimaient, qui étaient encore dans le vif d’un amour naissant, pouvaient chanter de la sorte; au cœur de la nuit, à cette heure où l’humanité écrasée d’oubli se repaît de sommeil, ils avaient ce loisir de s’appliquer à chanter. C’était une fleur rouge qui tout à coup sortait de la nuit de pierre. »

(Marguerite Duras – Cahiers de la guerre. Cahier beige)

09
Mar
11

The Grass is Singing

The Grass is Singing este prima carte publicata de Doris Lessing in 1950 imediat ce este nevoita sa paraseasca teritoriul Africii si sa se mute la Londra. Din ce citisem, stiam ca unele carti ale scriitoarei sunt inspirate din experiente personale dar nimic nu ma putea pregati pentru o asemenea lectura dura, tensionata, despre conventii sociale si rasism.

Dupa precizia cu care este scrisa si cum este urmarita psihologia personajelor nu ai spune ca este o carte de debut.

The Grass is Singing urmareste instrainarea unui cuplu care incearca sa administreze o ferma izolata in Africa anilor ’50. Mare parte din carte avem o instrainare de comunitatea careia cei doi nu-i respecta regulile nescrise si tiparele de comportament intre albi si negri dar este adusa in discutie si instrainarea – si in cele din urma nebunia – unei femei nevoita sa traiasca in tinuturile Africii de Sud cu o persoana pe care o dispretuieste.

Asta cred ca face lectura mult mai interesanta. Nu este doar o carte despre rasism si inegalitate sociala dar si povestea a doi oameni singuratici care, desi nu se cunosc suficient, gasesc in casatorie o conventie confortabila sa-i fereasca de comentariile celor din jur. Asadar alte tipare de comportament, de data aceasta intre sot si sotie.

Romanul atinge atat de multe teme sensibile incat lectura devine pe alocuri sufocanta. Dar in orice caz, chiar daca incerc sa evit astfel de superlative, pot sa sustin fara nicio ezitare ca este cea mai buna carte pe care am citit-o in ultima vreme.

24
Feb
11

The Uncommon Reader

O lectura scurta, amuzanta, despre placerea cititului si posibilitatea ca o carte sa-ti schimbe viata intr-o buna zi.

Alan Bennett ne propune un mic exercitiu de imaginatie: ce-ar fi daca in cautarea cainilor ei prin parc regina Marii Britanii ar evada din Palatul Buckingham si si-ar petrece o dupa-amiaza departe de indatoririle scortoase intr-o biblioteca improvizata in apropierea Palatului? Si mai mult, daca acea vizita o face sa indrageasca atat de mult cartile si povestile lor incat sa-i schimbe modul in care conduce?

Devine interesata de lecturile supusilor si organizeaza receptii cu scriitorii pe care ar vrea sa-i provoace la o discutie despre Henry James sau Thomas Hardy insa planurile nu-i ies cum si-ar fi inchipuit deoarece constata ca daca-i aduci impreuna scriitorii devin un grup tare nesuferit, vorbaret si exclusivist. Nu tocmai partenerii de discutie pe care si-i dorea biata regina…Chiar si consilierii sunt de parere ca a inceput sa-si neglijeze indatoririle de stat asa ca intervin pentru a-i sabota noua pasiune pentru citit.

O carticica scrisa cu mult umor si ironie care o prezinta pe regina Marii Britanii intr-o ipostaza noua, diferita de cea sobra, retinuta, cu care ne-au obisnuit filmele si mass-media de-a lungul timpului.

22
Feb
11

Istoria Argentinei pe acorduri de tango

Cartea lui Tomás Eloy Martínez mi-a amintit cat de mult iubesc tangoul.  Adevarul este ca l-am cam neglijat in ultima vreme asa ca nu puteam sa aleg o carte mai potrivita sa-mi tina companie cateva seri.

Un student american fascinat de eseurile lui Borges despre originile tangoului pleaca in Buenos Aires pentru a asculta un cantaret a carui voce nu a fost inregistrata niciodata. Figura lui Julio Martel pare la inceput o legenda, o poveste auzita intr-o cafenea din San Telmo, insa detaliile despre aparitiile lui surprinzatoare se suprapun pe imagini din realitate. Oamenii l-au vazut, l-au ascultat, il considera mai bun decat Gardel dar nimeni nu stie in ce loc va mai canta.

Tomás Eloy Martínez arunca o privire nostalgica asupra tot ce inseamna tango, spectacol, Buenos Aires, sunt povesti care duc la alte povesti si contureaza sub forma unei panze de paianjen perioade din istoria Argentinei.

Cautarea lui Julio Martel se transforma in cautarea acelui Buenos Aires querido al anilor ’20-‘30, orasul lui Carlos Gardel in care legendele se nasc la tot pasul, in cafenelele si librariile unde se danseaza milonga sau in peisajul dezolant al stradutelor orasului vechi. Un oras vazut ca un labirint: strazile au nume diferite de la o saptamana la alta iar oamenii isi schimba continuu starea de spirit, tonul si limbajul.

Daca nu ai sti ca este un spatiu real ai putea sa ti-l inchipui un alt Santa Maria, un refugiu imaginat de un scriitor in paginile unei carti. Descrierile iti lasa aceeasi senzatie de vis, de spatiu unde orice este posibil:

“Am avut senzatia ca in Buenos Aires-ul acelor luni firele realitatii se miscau in alt ritm decat oamenii si teseau un labirint in care nimeni nu gasea nimic si pe nimeni”.

“Intr-o sambata am mers pe jos pana la malul raului, traversand, chipurile, o cale ferata care, de fapt, nu exista si infruntand intunericul bezna din sud. Un vapor enorm cu toate luminile aprinse inainta in dreapta mea, dincolo de Fantana Nereidelor. Am avut impresia ca vaporul intra incet se strazile orasului, chiar daca stiam ca asta ar fi fost imposibil. Se misca printre cladiri cu cadenta unei camile fantomatice, in timp ce noaptea isi deschidea mana si arunca o spuza de stele.”

“Pe masura ce se innopta se umpleau cafenelele…Acolo, realitatea nu stia ce sa faca si umbla de capul ei, la vanatoare de autori care sa aiba curajul s-o povesteasca.”

15
Feb
11

La ce mai folosim cartile

Nu prea am preluat lepse in ultima vreme dar am promis ca voi raspunde la intrebarile despre carti ale Ancai 🙂

1. Aţi folosit vreodată o carte la altceva decât pentru lectură?

Doar in cateva situatii deosebite, si aici nu ma refer la asezat ceasca de ceai sau cafea pe carti. Mi s-a intamplat sa locuiesc cu chirie intr-un apartament fara prea multa mobila si cum nu-mi place sa nu am o noptiera sau un raft langa pat, am improvizat o noptiera dintr-o cutie pe care am umplut-o cu carti si am acoperit-o cu ceva. In facultate tin minte ca am ascuns cateva fotografii de o colega de camera si mai recent, acum cateva luni, cand pisica explora toate locurile ascunse din casa am folosit cateva carti sa-i blochez drumul in spatele canapelei.

2. Vi s-a întâmplat să citiţi vreo carte doar pentru că o citise persoana iubită?

Persoana mea iubita nu are aceleasi gusturi la lectura asa ca raspunsul ar fi nu. Dar nu duc lipsa de recomandari, multe carti mi-au devenit dragi dupa ce mi–au fost recomandate de prieteni.

3. Aţi avut vreodată prejudecăţi care să vă împiedice să citiţi o anumită carte?

Oh da…Nici nu as sti de unde sa incep. Cartile de self-help, chick-lit, Coehlo, Dan Brown, literatura SF, mai nou am prejudecati in legatura cu valul asta de scriitori scandinavi de care aud mai peste tot. Daca ar fi cartile la fel de bune ca filmele lor din ultimii ani ar fi ceva. Dar cand o sa ma apuc de una, nu stiu.

O alta varianta este cea a cartilor prea laudate de care nu am avut niciun chef sa ma apuc pentru ca aveam impresia ca stiu deja totul despre ele. Aici ar intra Toba de tinichea si Marea, Marea.

Imaginea de aici




in cautarea filmelor pierdute

Bookdepository

buy the book from The Book Depository, free delivery

Coltul colectionarului