Archive for the 'in cautarea filmelor pierdute' Category

07
Oct
11

El último bandoneón

Am dat intamplator peste un documentar emotionant semnat de Alejandro Saderman care sunt sigura ca o sa le placa tuturor celor care iubesc tangoul.

O acordeonista ajunge in Buenos Aires cu gandul sa faca parte din orchestra unui cunoscut profesor de tango. La auditie afla insa ca vechiul ei acordeon nu este potrivit si i se mai acorda o sansa cu conditia sa-l inlocuiasca. Acesta este pretextul pentru o aventura fascinanta pe strazile Buenos Airesului in cautarea unui Doble A, un acordeon care nu a mai fost fabricat din anii’40, prin micile ateliere de reparat instrumente, prin cafenelele si salile unde se danseaza milonga.

Sunt aduse in fata camerei foste glorii ale tangoului, dansatori, acordeonisti, negustori dar si oameni simpli care vorbesc despre magia tangoului si a acordeonului amintindu-si de Gardel, Piazzolla, Anibal Troilo si de cum tangoul le-a schimbat viata.

O surpriza frumoasa a fost sa-i vad si pe Geraldine Rojas si Javier Rodriguez care-mi erau atat de dragi cand dansau impreuna vorbind despre tango ca o forma de a-ti arata afectiunea. El tango es  un sentimiento que se baila.

Este o minunatie, genul acela de documentar realizat fara prea multe pretentii dar foarte emotionant datorita marturiilor pe care le surprinde. Cateva imagini aici.

06
Oct
11

Povesti din belle epoque

Cand ma gandesc la regizorii care au folosit la belle époque drept decor pentru povestile lor, Max Ophüls este primul care-mi vine in minte cu frumoasele sale contes de fées pour grandes-personnes: Le Plaisir, La Ronde sau Letter from an Unknown Woman. Weekendul trecut am descoperit un alt film minunat din acea perioada, regizat de Jacques Becker si avandu-i in rolurile principale pe Simone Signoret si un foarte tanar Serge Reggiani.

Casque d’or (1952) reda tensiunile lumii gangsterilor din Parisul sfarsitului de secol XIX in momentul in care o femme fatale carismatica si provocatoare tulbura loialitatile si ierarhia care existau pana in acel moment printre raufacatorii din Belleville. Filmul este un lung sir de imagini si situatii contrastante: valsuri si idile in decoruri rustice urmate de crime violente pe stradutele dosnice ale Parisului. Film romantic de atmosfera si film cu gangsteri.

Mi-a placut acel amestec de candoare si violenta si faptul ca regizorul nu mizeaza doar pe faradelegile bandei conduse de Claude Dauphin, dovedindu-se si un fin observator al trairilor personajelor. Ce sa mai vorbesc de jocul fara cusur al actorilor care aduce un plus de dramatism povestii.

Simone Signoret ma obisnuise deja cu rolurile de femme fatale voluptoasa asa ca rolul ei nu a fost nicio surpriza. Serge Reggiani in schimb parca nu-si gasea locul initial intr-un astfel de tablou, il vedeam in povestea de dragoste, nu si in lumea criminalilor fara scrupule din Paris. Dar cat de rau m-am inselat… in final, jocul lui este cel mai convingator, chipul lui este cel care-ti ramane in minte si dupa cateva zile dupa ce s-a terminat povestea. Unul din motivele pentru care recomand filmul.

02
Sep
11

The Summer of ’65

Cateva filme fara sunet din arhiva personala a actorului Roddy McDowall au fost date publicitatii zilele trecute. Majoritatea filmate in vara anului 1965 la plaja sau in casele de vacanta ale actorilor. I can’t stop watching !

Christopher Plummer & Natalie Wood

Lauren Bacall, Anthony Perkins & Jane Fonda

Rock Hudson & Lauren Bacall

Kirk Douglas, Lauren Bacall & Paul Newman       

18
Aug
11

Ascunzisuri

Gasesc din ce in ce mai rar filme in timpul carora, pentru cateva ore,  ma pot bucura de fiecare imagine, culoare si senzatie de pe ecran fara sa ma mai gandesc la nimic altceva.

Regizat de Olivier Assayas, Les destinees sentimentales (2000)  prezinta de-a lungul a 30 ani o comunitate din Limoges, cu traditiile si rivalitatile ei, cu manufactura de portelan si distileria de coniac unde lucreaza toate familiile, si mai ales cu prejudecatile ei.

Atunci cand un pastor protestant indrazneste sa divorteze de sotia infidela si sa aiba o relatie departe de ochii familiei cu nepoata unui afacerist din zona, isi atrage dezaprobarea tuturor. Se retrage o perioada in Elvetia intr-un peisaj idilic dar este nevoit sa se intoarca in mijlocul comunitatii indignate pentru a prelua afacerea familiei.

Filmul este minunat interpretat. Charles Berling da viata unui personaj tensionat, caruia cu greu ii ghicesti motivatiile, prins de-a lungul anilor intre responsabilitatea fata de familie si vocatia de preot.  Isabelle Huppert, severa, nevrotica in rolul sotiei infidele a pastorului care se victimizeaza pentru orice si Emmanuelle Beart, naturala si eleganta in orice scena, ca e vorba de minunatul dans de la inceputul filmului sau de cules cirese intr-o dupa-amiaza de vara,  echilibreaza intr-un fel filmul si par sa-i faca deciziile personajului principal mai usor de inteles.

Este interesant de vazut si cum, asemanator cu L’Heure d’ete (2008)  unde urmaream cum articolele de mobilier paraseau casa batraneasca, in Les destinees sentimentales sunt studiate cu acelasi ochi nostalgic portelanurile familiei Barnery sau sticlele de coniac nobil ale batranului Pommerel. Modul in care regizorul isi manifesta si aici interesul pentru obiecte si  traditie in general, aceeasi atentie pentru detaliu pe care am observat-o si in primul film, ma face sa cred ca–i sunt caracteristice si ca le voi gasi si in alte filme care-i poarta semnatura.

Alta familie, alte ascunzisuri. Un secret (2007) este povestea unei familii de evrei in Franta ocupata de nazisti, o poveste spusa mai intai in joaca de un copil care incearca sa puna cap la cap noutatile despre istoria familiei pe care le fura de la cei din jur. Personajul darama piesele si reconstruieste povestea iar si iar, pana cand jocul capata greutatea unei confidente.

Un film cu multe fapte trecute sub tacere, despre cum o istorie spusa gresit poate deforma prezentul unei familii si cum ne folosim uneori de adevaruri spuse pe jumatate pentru a trai intr-o poveste confortabila.

Marturisesc ca, desi filmul are cateva stangacii si poti anticipa usor anumite reactii ale personajelor, ca si in cazul  peliculei regizate de Assayas, m-am bucurat de fiecare cadru, personaj, de fiecare particica a povestii dezvaluite cu atata rabdare de regizorul Claude Miller. Cele doua filme au fost ca o placere vinovata pe care am incercat sa o prelungesc cat mai mult.

13
Jul
11

De la A la Z

De la Cristi o leapsa care initial mi s-a parut haioasa dar in final mi-a dat ceva batai de cap. E criminal sa pui o balanta sa aleaga intre atatea variante 😀

Asadar carti, muzica si filme pentru toate literele alfabetului:

Continue reading ‘De la A la Z’

29
Jun
11

La baie des anges

In 1963, inainte de Umbrelele din Cherbourg si Domnisoarele din Rochefort, Jacques Demy a adus pe ecran o poveste mai sobra, despre evadarile din cotidian la care recurgem uneori si usurinta cu care putem pierde totul intr-un moment pe care-l credeam norocos.

Claude Mann interpreteaza un functionar plictisit de rutina de zi cu zi si de un tata autoritar care se lasa prins in exuberanta si libertatea pe care are impresia ca i le ofera jocurile de noroc. Dupa ce o intalneste pe Jackie, o femme fatale impulsiva trecuta de prima tinerete pentru care un joc la ruleta este o adevarata experienta religioasa,  Jean se decide sa-si schimbe planurile de vacanta. Lasa in urma viata lipsita de suprize pe care o avea inainte, preferand sa-si duca necazurile si bucuriile dintr-un cazino in altul de-a lungul Coastei de Azur.

 Mi-a placut ca in ciuda temelor grave regizorul nu transforma escapadele celor doi in ceva moralizator.  Jacques Demy nu pare sa dea lectii de morala ci mai degraba lectii de stil, Jeanne Moreau fiind de neuitat in rolul voluptoasei platinate. Cu tinutele ei extravagante si lectiile de seductie in peisajele superbe ale Rivierei  Franceze isi eclipseaza cu desavarsire partenerul de ecran si te face sa te intrebi daca filmul este intr-adevar o poveste despre pierdere si viciu sau una despre eleganta anilor ’60. Cateva scene aici.

07
Jun
11

Guy and Madeline on a Park Bench

Un musical experimental regizat de Damien Chazelle in care totul pare improvizatie. Un amestec de jazz si cadre alb-negru cu o doza de romantism si poate un pic amatorism.

Regizorul uita uneori de povestea trompetistului si pune accentul mai mult pe atmosfera dar, chiar si asa, scenele nouvelle vague in pasi de step mi s-au parut originale, iesite din comun.

30
May
11

A Touch of Ginger

Nu am considerat-o niciodata pe Ginger Rogers o actrita extraordinara. De fapt, nici nu  prea o consideram actrita, ci mai mult dansatoare, pana sa o vad in Stage Door (1937)  infruntand-o pe Katharine Hepburn in cateva schimburi de replici minunate. In weekend am mai vazut unul din filmele in care nu-l are partener pe Fred Astaire si m-am convins ca actrita este mai mult decat o aparitie efervescenta in musicaluri.

In Vivacious Lady (1938), regizat de George Stevens, inchipuiti-va o Ginger Rogers provocatoare si sigura pe ea cucerita de un Jimmy Stewart naiv si timid. O cantareata dintr-un club new-yorkez si un profesor de botanica nu gasesc momentul potrivit sa dezvaluie cunoscutilor « teribila » veste ca s-au casatorit pe ascuns asa ca improvizeaza tot felul aranjamente pana cand isi fac curajul sa-i infrunte pe cei de acasa.

Cele mai comice momente sunt provocate de amploarea pe care o ia mica lor minciuna in familia disfunctionala a profesorului si de situatia incomoda in care acesta este pus. Trebuie sa gaseasca rapid o modalitate decenta sa se desparta de cea cu care era logodit inainte de escapada in New York, sa-l multumeasca pe tatal autoritar care incearca sa-i controleze viata si sa-si fereasca si mama bolnava de inima de o eventuala surpriza neplacuta.

Nu stiu de ce Jimmy Stewart si Ginger Rogers nu au mai fost distribuiti si in alte filme impreuna. Oricat de suprinzatoare ar parea combinatia la inceput,  in Vivacious Lady cei doi fac o echipa grozava.

05
May
11

Les petits mouchoirs

Acum doi ani cand am vazut Ne le dis à personne (2006) mi-a fost greu sa cred ca in spatele unui asemenea thriller sta frumuselul din Jeux d’enfants si Ensemble c’est tout. Povestea doctorului care-si cauta sotia disparuta a reusit sa ma surprinda de la inceput pana la sfarsit si m-a facut sa astept cu nerabdare urmatorul film regizat de Guillaume Canet.

Les petits mouchoirs (2010) urmareste reactiile unui grup de prieteni in timpul obisnuitei vacante anuale pe o plaja langa Bordeaux o data ce iau hotararea sa-l lase pe unul din ei in urma, in spital din cauza unui accident de motocicleta.

Este genul de film centrat pe personaje si pe modul in care ele se confrunta cu diverse prejudecati si temeri, actiunea nefiind atractia principala. Canet traseaza liniile unei comedii cu multe rasete, naturalete, relaxare, tipar in care pune insa tensiunile si frustrarile unor relatii care par sa se destrame. Pentru ca in ce moment ies la iveala mai usor adevarurile incomode si resentimentele decat in timpul unor conversatii la un pahar de vin ?

Naivitatea unora, maturizarea altora, peisaje superbe si o coloana sonora care imbraca frumos momentele emotionante.

Dintre actori ies in evidenta François Cluzet,  remarcabil in rolul intelectualului cu o anumita siguranta financiara care are reactii exagerate atunci cand isi da seama ca nu detine controlul lucrurilor care se intampla in jurul lui, si Marion Cotillard interpretand o boema capricioasa, vesnic nehotarata.

Spre sfarsit mi s-a parut ca filmul incepe sa-si piarda credibilitatea confidentelor si motivatia unor personaje. Nu are originalitatea lui Ne le dis à personne, este un pic mai previzibil si mai comercial dar filmul este un reusit studiu de personaje. Ceea ce nu e neaparat un lucru rau, avand in vedere schimbarea de registru in comparatie cu filmul anterior, ar putea fi un semn ca regizorul experimenteaza. Eu una sunt curioasa sa-i vad si urmatoarele filme.

18
Apr
11

The More the Merrier

The More the Merrier (1943) este o comedie cu Jean Arthur si Charles Coburn ce porneste de la o situatie cu atatea posibilitati incat la inceput nu este clar in ce directie se va indrepta scenariul. Un om de afaceri nevoit sa stea in Washington chiar in plina criza a locuintelor din timpul celui de-al doilea razboi mondial ajunge sa imparta un apartament cu o tanara care ar gazdui pe oricine in numele patriotismului si un sergent aflat in oras pentru o saptamana.

In lipsa spatiului pana si cea mai stricta rutina este data peste cap asa ca incepand de la cafeaua de dimineata servita in baie si hainele care dispar si reapar, totul se transforma in haos in micul apartament pe care personajele il impart. In scurt timp acesta devine scena unui savuros joc de-a v-ati ascunselea si mai mult decat atat, aglomeratia face posibila chiar o idila intre Jean Arthur si Joel McCrea.

Personajul interpretat de Charles Coburn isi ia in serios rolul de petitor perseverent si face tot ce-i sta in putinta pentru a incuraja relatia celor doi care, evident, nu banuiesc absolut nimic.

Nu tocmai tipica screwball comedy fara prea mare incarcatura emotionala, cred ca este mai degraba o comedie romantica decat o screwball. Dar lasand la o parte scenele de la sfarsitul filmului care aluneca in sentimentalism, mi-au placut tare mult conversatiile insinuante cu numeroase tertipuri si incercarile celor trei personaje de a se acomoda cu aranjamentul temporar.

Desi Coburn a primit Oscarul pentru rolul afaceristului pus pe sotii,  Jean Arthur este cea care transforma filmul intr-un spectacol: angelica si aparent naiva in unele scene de la inceputul filmului, furioasa si revoltata atunci cand tabieturile ii sunt amenintate…  Mie personal mi s-a parut ca simpla ei prezenta pe ecran domina pelicula de la un cap la altul. Cei doi actori care o acompaniaza nu fac altceva decat sa o puna in valoare.

11
Apr
11

De amorul artei

Presupun ca in cinematografie versatilitatea se apreciaza in functie de cum te poti plia pe cat mai multe tipuri de filme, roluri sau personalitati. Dar as minti daca as spune ca nu-mi place sa gasesc cate un actor sau regizor incapatanat sa ramana in acelasi tipar de filme fara sa cada in tentatia sclipirilor hollywoodiene. Louis Garrel este unul din actorii pe care-i vad numai in pelicule europene, uneori filmate alb-negru, genul de povesti orientate catre personaje cu relatii problematice si sper sa nu vina prea curand ziua in care o sa-l vad alergand la bratul vreunei dive intr-un film de box-office. Il prefer cantand pe acoperisurile Parisului in filmuletele obscure ale lui Christophe Honoré sau in dramele de apartament in care ii sta atat de bine ca amant régulier à la frontière de l’aube.

Curiozitatea si aceasta slabiciune pe care o am pentru tandemul Garrel – Honoré ar explica faptul ca m-am intors din vacanta cu o carte autobiografica a regizorului. De cele mai multe ori filmele lui sunt departe de a fi extraordinare si totusi, pretuiesc nespus acea senzatie pe care mi-o lasa, ca de fiecare data cand lucrurile aluneca spre tragedie pot lua o alta turnura, ca ne putem juca atat de usor cu tristetea unor momente.

Le livre pour enfants a aparut in 2005 si cuprinde pe langa un colaj de episoade din copilaria regizorului in Bretagne si ganduri referitoare la literatura sau cinematografie. Partea a doua a cartii cel putin devine un veritabil jurnal de pe platourile de filmare, cu impresii despre actorie, zvonuri din pauzele de filmare si povesti cu Louis Garrel sau Isabelle Huppert. Mi s-au parut fermecatoare cuvintele prin care regizorul isi declara dragostea pentru actorii cu care lucreaza sau alte astfel de momente care dau scrierii aerul acela de brosura inchinata cinemaului. Cu toate acestea cartea nu mi s-a parut o revelatie, cred ca pe viitor o sa raman la filmele lui Honoré si nu o sa-i mai citesc experimentele literare.

05
Apr
11

Let’s Misbehave

Leacul pentru o zi posomorata

01
Apr
11

O dolce vita zgomotoasa

…sau cum mi-am petrecut la Roma cea mai agitata vacanta din ultimii ani. Este adevarat ca Roma are monumente coplesitoare, muzee de arta pe care nici intr-o luna nu cred ca le-ai putea vizita in intregime, biserici impresionante si trattorii cochete dar este mult prea aglomerata, dezorganizata, zgomotoasa, chiar si in cartierele vechi pe stradutele inguste pe unde de-abia isi pot face loc scuterele si masinutele-buburuza pe care le intalnesti la tot pasul. Nu reuseam sa fac o poza linistita fara sa apara de te miri unde ceva pe doua sau patru roti sa ma faca sa ma lipesc de un perete si sa imbratisez o bucata de tencuiala.

Undeva intre doua astfel de aventuri cu scutere pe stradute pitoresti si un spectacol cu « stronzo », « idiota » si alte vorbe de alint la o trecere de pietoni mi-am dat seama ca pe viitor imi doresc sa vizitez orase ceva mai linistite.

Dar sa trec si la lucrurile frumoase. Lasand la o parte nebunia de pe strazi, Roma are galerii de arta extraordinare, acolo am mancat cea mai buna inghetata si am baut cea mai tare cafea de pana acum – old habits die hard…. mai ales la cate feluri de cafea aveam de incercat, cum puteam sa rezist tentatiei ? Diminetile sunt linistite si e minunat sa te poti plimba pe racoare o ora-doua inainte ca turistii sa dea buzna si pravaliile sa se deschida. Mi-au placut Galleria Borghese, Piazza di Spagna, Piazza Navona si in general cum italienii au putut improviza o piazza sau piazzeta cu fantani sau obeliscuri oriunde se intersectau niste stradute.

Vaticanul mi s-a parut asaltat de turisti in deriva care nu stiau exact ce cautau pe acolo dorind doar sa bifeze obiectivul si nu va puteti imagina ce dezamagita am fost descoperind Bocca della Verita sufocata de o coada uriasa. Poate m-am uitat eu de prea multe ori la Vacanta la Roma dar mi-o imaginam ca un loc boem unde puteai da o fuga oricand, nu un obiectiv turistic cu program, coada si ghiseu la care sa lasi bani pentru a face o poza. I s-a dus tot farmecul.

Si daca tot am ajuns la filme, italienii au avut o idee foarte frumoasa : in locurile unde s-au filmat diverse scene, am vazut panouri care sa aminteasca trecatorilor de La dolce vita, Vacanta la Roma sau C’eravamo tanti amati. Pe la Fontana di Trevi am trecut de patru cinci ori cat am stat in Roma si o sa mi-o amintesc ca unul din locurile mele preferate. La fel si Trastevere unde m-as fi plimbat ore in sir printre casutele vechi dichisite cu azalee colorate, printre osterii si gelaterii cu masute in miniatura si tot felul de bunatati. Aici am avut surpriza sa gasesc anticariate cu multe carti in limba franceza si ateliere de reparat papusi de portelan dar este si locul unde m-am ratacit cu harta in brate pe stradutele intortocheate.

Evident ca trebuie sa amintesc si de pisicile orasului pe care le intalnesti peeesste tot : prin librarii, la Colosseum, intr-o colonie speciala pentru ele la Torre Argentina, stand la soare printre ruine sau intinzandu-se lenes in gradinile de portocali de la Galeria Spada. Exista o Via della Gatta si pana si aeroportul avea un motan batran in dotare !

Am plecat din Roma cam debusolata: de la o ora la alta fie ma declaram incantata de descoperirile din cartierele vechi si de faptul ca acolo am avut si eu senzatia ca in sfarsit a venit primavara, fie juram ca nu-i mai calc vreodata stradutele. O vacanta cu peripetii intr-un oras al extremelor.

Cateva poze aici sau pe facebook.

15
Mar
11

Summertime

Nu mi-as fi inchipuit-o niciodata pe Katharine Hepburn in rolul turistei vulnerabile care se indragosteste de strainul misterios intr-o Venetie perfecta pentru o escapada romantica. Departe de rolurile ei obisnuite – femei puternice, independente, care nu se lasa influentate de nimeni si nimic – dar cu toate astea reuseste si aici sa redea credibil dilemele unei femei plictisite de cotidian, chiar daca intr-o poveste un pic cliseistica.

Filmul regizat de David Lean urmareste transformarea personajului interpretat de Hepburn in timpul unei vacante gandite ca o evadare. Isi depaseste nesiguranta si prejudecatile si isi ingaduie sa fie cucerita de un negustor de arta casatorit. Din acest motiv unele scene au trebuit sa fie cenzurate considerandu-se ca filmul incuraja adulterul intr-o maniera nepermisa.

Si totusi, ca sa ajungi sa descoperi povestea trebuie mai intai sa te desprinzi de imaginea Venetiei care te fura de la primele cadre. Din punctul asta de vedere Summertime (1955) s-ar incadra foarte usor in categoria filmelor de atmosfera, la cat de frumos este filmat. Sau fotografiat, pentru ca intreaga pelicula pare o insiruire de vederi colorate: terasa din Piata San Marco unde personajele se intalnesc pentru prima data, magazinul de antichitati sau stradutele inguste pe care Hepburn le strabate in cautarea unor imagini pe care sa le imortalizeze cu o camera.

Este foarte placut sa observi si cum cateva personaje secundare intregesc tabloul orasului aducand zambet si culoare unor momente care altfel ar fi fost extrem de nostalgice.

Mi s-a parut un film contemplativ, elegant, de vazut in compania unui vin bun.

04
Mar
11

Äideistä parhain

Scriam acum ceva timp ca mi se pare interesanta tema evacuarii copiilor pe timp de razboi si in general a comunitatilor din care copiii dispar intr-un fel sau altul. Am intalnit-o in unele carti dar pana sa vad acest film nu am gasit-o niciodata transpusa in imagini.

Regizat de Klaus Härö, Äideistä parhain (2005) abordeaza problema celor peste 70 000 de copii obligati sa traiasca o schimbare nefireasca la inceputul celui de-al doilea razboi mondial cand sunt evacuati din Finlanda la adapost in teritoriile suedeze. Povestea este a unuia din acei copii finlandezi nevoiti sa se acomodeze situatiei care, ajuns la maturitate, rememoreaza episoade din timpul razboiului.

Impresioneaza scrisorile schimbate de cele doua femei care-si asuma rolul de mama pe fondul revoltei copilului care-si pierde casa, tatal si ramane doar cu sentimentul ca ar putea din nou pierde totul. Neputinta de a comunica cu familia suedeza, bantuita la randul ei de propriile remuscari si sentimente de vinovatie pentru moartea unui copil, il face sa se simta ca un strain in noul camin.

Cumva tot filmul esti tentat sa alegi una din cele doua familii, pana la un punct in care limitele dispar si imaginea celor doua mame se confunda. Scenele din final iti lasa impresia ca a fost vorba de incercarea de a recupera un timp pierdut din cauza unei scrisori nedeschise la timp.

Regizorul finlandez reuseste prin cadre de o simplitate cuceritoare sa arate cum razboaiele schimba oameni, familii, sau cum o persoana isi poate pune la indoiala identitatea. Desi a fost urmarit un singur personaj, aceasta ar putea fi povestea oricarui copil care a trait in acele vremuri.

16
Feb
11

Tra donne sole

Le amiche (1955) aduna gandurile, tacerile dar si tiradele a cinci femei din Torino in imagini de o eleganta desarvarsita. Pentru ca, asa cum m-a obisnuit, Antonioni lasa imaginile sa-si spuna povestea si nu incarca pelicula cu detalii lipsite de semnificatie. O fi considerat un regizor pretentios sau demodat dar asta cred ca mi-a placut intotdeauna in filmele lui, cum orice gest, orice privire are o poveste nerostita. Si nota aceea de nostalgie pe care o imprima oricarei imagini.

Le amiche preia subiectul unui roman de Cesare Pavese: Clelia se intoarce in Torino dupa o lunga perioada de absenta pentru a deschide un magazin si intra in cercul de prieteni al unei femei pe care o cunoaste intr-un hotel. Un cerc boem cu aparitii stilate, prezentari de moda si plimbari pe plaja din care mai fac parte un cuplu de artisti si o tanara care starneste ingrijorarea tuturor printr-un comportament de neinteles.

Eu l-am vazut ca pe un film despre singuratate si dezamagirea din momentul in care ne dam seama ca trairile si asteptarile noastre nu se regasesc in persoanele din jur iar confirmarea mult asteptata intarzie sa apara.

O alta tema ce apare in mai toate conversatiile sunt relatiile celor cinci distinse doamne: iubirea este privita de unele pragmatic, ca o simpla conventie sociala, o mondenitate, de altele ca ceva care poate fi trecut pe locul doi sau dimpotriva, lucrul la care li se raporteaza intreaga existenta. Cate personaje, atatea tipologii… Pornind de la asemenea discutii cred ca se poate interpreta mult mai mult dar las asta pe seama celor care se hotarasc sa vada filmul.

Actritele sunt foarte bine alese, printre aparitiile lor gratioase actorii din film trecand aproape neobservati.

Si poate a fost doar o impresie, dar Le amiche nu are acea lentoare din filmele de mai tarziu ale regizorului, nu mi-a lasat senzatia ca timpul trece mai incet.

 




in cautarea filmelor pierdute

Bookdepository

buy the book from The Book Depository, free delivery

Coltul colectionarului