Archive Page 2

01
Jul
11

Brooklyn

De la Numele ei era Viata a Melaniei Mazzucco nu am mai citit nicio carte care sa redea atat de convingator atmosfera New York-ului asaltat de imigranti in perioada de dupa al doilea razboi mondial.

Dar daca Melania Mazzucco isi baza intregul roman pe date reale din istoria propriei familii, ceea ce mi se parea ca intrerupe naratiunea in unele momente,  Colm Toibin lasa deoparte tonul de confesiune, dozand emotiile personajelor suficient cat povestea irlandezei care incearca sa-si gaseasca locul in peisajul colorat al Brooklyn-ului anilor ’50 sa fie credibila.

Urmarim cum Eilis Lacey paraseste micul oras irlandez unde nu gaseste o slujba potrivita studiilor ei si traverseaza oceanul amagindu-se ca astfel isi poate ajuta familia lasata in urma. Intimidata initial de toate schimbarile, personajul ei evolueaza continuu. Drept urmare, la final nu mai avem imaginea acelei tinere teribil de speriata, instrainata de familie, putem observa un soi de detasare si cum isi poate asuma decizii dificile.

E interesant de vazut cum scriitorul nu reda doar modul in care sunt priviti imigrantii de catre americani dar si mentalitatile diferitelor comunitati de imigranti, prejudecatile si conflictele care apar intre irlandezi si italieni de exemplu, sau cum se redefineste atitudinea new-yorkezilor fata de persoanele de culoare.

Din carte nu lipsesc nici acele pasaje care dau autenticitate si poate o nota nostalgica intregii povesti: o zi la plaja in Coney Island,  dansurile organizate de irlandezi in parohia Parintelui Flood sau serile petrecute de Eilis cu familia iubitului ei italian.

Este prima carte scrisa de Colm Toibin pe care o citesc si sunt sigura ca nu o sa fie si ultima. Imi place ca scrie fluid, reusind sa-si individualizeze personajele doar din cateva tuse, fara descrieri pretentioase.

Advertisements
29
Jun
11

La baie des anges

In 1963, inainte de Umbrelele din Cherbourg si Domnisoarele din Rochefort, Jacques Demy a adus pe ecran o poveste mai sobra, despre evadarile din cotidian la care recurgem uneori si usurinta cu care putem pierde totul intr-un moment pe care-l credeam norocos.

Claude Mann interpreteaza un functionar plictisit de rutina de zi cu zi si de un tata autoritar care se lasa prins in exuberanta si libertatea pe care are impresia ca i le ofera jocurile de noroc. Dupa ce o intalneste pe Jackie, o femme fatale impulsiva trecuta de prima tinerete pentru care un joc la ruleta este o adevarata experienta religioasa,  Jean se decide sa-si schimbe planurile de vacanta. Lasa in urma viata lipsita de suprize pe care o avea inainte, preferand sa-si duca necazurile si bucuriile dintr-un cazino in altul de-a lungul Coastei de Azur.

 Mi-a placut ca in ciuda temelor grave regizorul nu transforma escapadele celor doi in ceva moralizator.  Jacques Demy nu pare sa dea lectii de morala ci mai degraba lectii de stil, Jeanne Moreau fiind de neuitat in rolul voluptoasei platinate. Cu tinutele ei extravagante si lectiile de seductie in peisajele superbe ale Rivierei  Franceze isi eclipseaza cu desavarsire partenerul de ecran si te face sa te intrebi daca filmul este intr-adevar o poveste despre pierdere si viciu sau una despre eleganta anilor ’60. Cateva scene aici.

25
Jun
11

De la o fereastra

« Uneori uitam de marea al carei miros patrunzator imi producea o euforie lucida, si gandeam – regandeam – lumea in valori ale cerului… Aici era superfluu sa vorbesti de cirus, cumulus, nimbus si alte forme catalogate. Norii nostri erau de alta rasa. Capriciosi si volubili refuzau orice clasificare. Daca erau cirus, cumulus ori nimbus, erau asa fara sa o stie si fara sa vrea sa o stie. Nu le pasa. Erau pe cer datorita regescului, tropicalului lor chef. Si tocmai din acest motiv, puteai sa-i vezi bagareti, iscoditori, figuri alegorice, infumurati, timizi, umflati, catarati unii peste altii, sau supusi, tarati de altii mai mari care erau Galagiosii, Stapanii de Sus, promitatori de Mari Ploi, desi se indepartau deodata fara sa daruiasca nimic pamantului insetat.

Alteori, insa, cand te asteptai mai putin, se opreau deasupra campurilor cu apasarea lor de plumb, inchizand orizontul din hotar in hotar si dintr-o data, infuriati pe neasteptate, se sfasiau in panglici, in scame daracite, si maturau firmamentul cu semne de primejdie, involburandu-se in cicloane din cele puternice, devastatoare, pornindu-si marea simfonie de cataclisme, tavalugul lor de « te dobor, te dobor si iarasi te dobor » ca sa plece intr-o buna dimineata de parca nu s-ar fi intamplat nimic, joviali, imbujorati, veseli si potlogari, cerandu-si parca scuze – sa fie intr-un ceas bun si sa te ia dracu’ – pentru cele savarsite in ajun… » 

Alejo Carpentier –  Ritualul primaverii

14
Jun
11

Great House

Am stat in cumpana daca sa scriu ceva despre carte pentru ca mi-a inselat asteptarile intr-o anumita masura. Ca de obicei, nu m-am putut abtine sa nu o compar cu prima carte scrisa de Nicole Krauss pe care am citit-o si care mi s-a parut a fi mai echilibrata si mai convingatoare. In Great House dramele si emotiile personajelor par sa cantareasca mai greu  decat povestea in sine si asta cred ca m-a facut sa nu o citesc cu atata drag cu cat am citit Istoria iubirii.

Great House urmareste incercarea unor personaje de a rememora momente din trecut, este o carte despre pierdere si singuratate, facand referire si la supravietuitorii Holocaustului si ce s-a intamplat dupa al doilea razboi mondial cu bunurile confiscate de nazisti.

Personaje din diferite colturi ale lumii – o scriitoare new-yorkeza singuratica, un poet chilian victima a regimului lui Pinochet, o scriitoare londoneza supravietuitoare a Holocaustului, un negustor de antichitati din Ierusalim care nu gaseste o modalitate de a comunica cu cei doi copii – toate sunt legate prin intermediul unui scrin cu o istorie interesanta care ajunge intr-un moment sau altul in posesia tuturor.

Scriitoarea asterne povestile sub forma de mozaic si isi invita cititorii sa descopere legaturile dintre aceste personaje prinse parca in trecut, incapabile sa-si traiasca prezentul, nu fara a avea grija sa ne intinda si unele capcane, mici detalii care pe mine m-au facut sa-mi imaginez scenarii gresite.

Este o carte tulburatoare, careia i-am apreciat istoriile personale dar care, in final, nu mi-a ramas atat de aproape ca Istoria iubirii. In fine, poate nici nu aveam cum sa o indragesc avand in vedere temele apasatoare, cert este insa ca in unele pagini am ramas cu senzatia ca scriitoarea s-a straduit cam mult sa potriveasca firele povestilor.

07
Jun
11

Guy and Madeline on a Park Bench

Un musical experimental regizat de Damien Chazelle in care totul pare improvizatie. Un amestec de jazz si cadre alb-negru cu o doza de romantism si poate un pic amatorism.

Regizorul uita uneori de povestea trompetistului si pune accentul mai mult pe atmosfera dar, chiar si asa, scenele nouvelle vague in pasi de step mi s-au parut originale, iesite din comun.

30
May
11

A Touch of Ginger

Nu am considerat-o niciodata pe Ginger Rogers o actrita extraordinara. De fapt, nici nu  prea o consideram actrita, ci mai mult dansatoare, pana sa o vad in Stage Door (1937)  infruntand-o pe Katharine Hepburn in cateva schimburi de replici minunate. In weekend am mai vazut unul din filmele in care nu-l are partener pe Fred Astaire si m-am convins ca actrita este mai mult decat o aparitie efervescenta in musicaluri.

In Vivacious Lady (1938), regizat de George Stevens, inchipuiti-va o Ginger Rogers provocatoare si sigura pe ea cucerita de un Jimmy Stewart naiv si timid. O cantareata dintr-un club new-yorkez si un profesor de botanica nu gasesc momentul potrivit sa dezvaluie cunoscutilor « teribila » veste ca s-au casatorit pe ascuns asa ca improvizeaza tot felul aranjamente pana cand isi fac curajul sa-i infrunte pe cei de acasa.

Cele mai comice momente sunt provocate de amploarea pe care o ia mica lor minciuna in familia disfunctionala a profesorului si de situatia incomoda in care acesta este pus. Trebuie sa gaseasca rapid o modalitate decenta sa se desparta de cea cu care era logodit inainte de escapada in New York, sa-l multumeasca pe tatal autoritar care incearca sa-i controleze viata si sa-si fereasca si mama bolnava de inima de o eventuala surpriza neplacuta.

Nu stiu de ce Jimmy Stewart si Ginger Rogers nu au mai fost distribuiti si in alte filme impreuna. Oricat de suprinzatoare ar parea combinatia la inceput,  in Vivacious Lady cei doi fac o echipa grozava.

27
May
11

Balerine si revolutionari

Ritualul primaverii este o carte greu de incorsetat in categorii, o carte ambitioasa cu fraze intortocheate si un melanj de referinte la istorie si arta,  stiinta si balet, care m-a intimidat teribil in primele pagini, pana sa ma obisnuiesc cu stilul scriitorului.

O balerina rusa ce incearca sa puna in scena Ritualul Primaverii lui Stravinski si un arhitect cubanez care se ascunde din cauza convingerilor sale politice sunt purtati de scriitor de pe tarmurile unei sat spaniol in decorurile unui Paris haotic, pe scena New-Yorkului anilor ‘40 sau intr-o Havana sub a carei stralucire nobila se ascund  snobisme si prejudecati.

Marturiile celor doua personaje se impletesc frumos intr-o poveste in jurul careia sunt tesute multe altele, astfel incat de la o istorie personala ajungi sa fii martorul razboiului civil spaniol sau instaurarii regimului lui Fidel Castro. Momentele violente se intretaie cu cele feerice iar problemele rasiale aluneca gratios printre ideologiile politice si vanitatile burgheziei havaneze.

A fost greu de urmarit pe alocuri, ce-i drept, dar cartea mi-a placut foarte mult. Ma bucur ca nu am abandonat-o dupa acele prime pagini pentru ca a reusit intr-o saptamana agitata sa-mi linisteasca gandurile cu povestile ei despre revolutionari si balerine.

Iar ideea de a pune baletul in contextul unei lumi rascolite de revolutii mi s-a parut extraordinara. Alejo Carpentier a conturat o frumoasa poveste despre libertatea pe care ti-o poate conferi dansul, sau arta in general, atunci cand esti luat prin surprindere de o istorie careia nu-i apartii.