Posts Tagged ‘andrei makine

23
Aug
11

Franta pe care uitam s-o iubim

I-am indragit Testamentul francez si  Pe vremea fluviului Amur, dar dupa Fiica unui erou al Uniunii Sovietice sub asteptari si o incercare nereusita de a citi Recviemul pentru Est, nu as fi crezut ca Andrei Makine va mai ajunge curand printre lecturile mele.

Intre timp am dat peste acest volum cu scurte eseuri publicate in 2006 la invitatia editurii Flammarion de a celebra anul francofoniei si nu am rezistat tentatiei de a vedea ce a avut de spus Makine despre tara care i-a dat sansa sa-si faca cunoscute povestile.

Acuzator si ironic cand vorbeste despre cultura franceza, de ce a fost in trecut spiritul francez si ce reprezinta in prezent, dar si cu o doza de umor cand vine vorba de cheia misterului francez sau convingerile francezilor, scriitorul isi dezvaluie gandurile referitoare la acea Franta indepartata si misterioasa pe care o visa in copilarie, problema Algeriei postcoloniale, certurile politice din prezent sau diversitatea culturala.

Nu mi s-a parut o carte extraordinara, dar este de citit, mai ales daca sunteti familiarizati cu stilul scriitorului. Ca o curiozitate.

« Francitatea a insemnat intotdeauna cautarea de forme noi. Ca sa tii in frau haosul elementelor, ca sa starnesti aparitia frumusetii, sa-ti oferi o bucurie intelectuala, estetica sau carnala. Forma unei catedrale, a unei siluete feminine, a unui gand, a unei societati, a unei strofe… »

«  Asa arata astazi francezul care gandeste : o inteligenta infofolita in nenumarate straturi de protectie, si care tatoneaza, se strecoara printre subiecte interzise, se taraste pe un camp minat, inspaimantat de o posibila explozie. Si daca toate minele acestea n-ar fi decat imaginare ? Si daca n-am mai fi obligati, cand incepem o discutie sincera, sa cantarim caracteristicile etnice, sociale, sexuale ale interlocutorului nostru si sa ne cenzuram in functie de aceste criterii ? Si daca ne-am putea recapata verticalitatea si vorbi cu glas tare ? Ca Voltaire in momentele lui cele mai bune. Ca Hugo pe insula lui.  »

«  Franta si-a atras ura pentru ca francezii au lasat-o sa se goleasca de substanta ei, sa se transforme intr-un simplu teritoriu de populare, intr-un capetel de Eurasie mondializata. »

07
Sep
08

Umbra – Ismail Kadare

In cautarea unor carti mai putin cunoscute, care sa ma surprinda cu ceva nou, in ultimele zile am ales autori care pana acum nu m-au facut curioasa sa-i citesc. Thomas Brussig, Paul Bowles si Ismail Kadare, un scriitor albanez controversat care, ca si alti autori nevoiti sa scrie sub cenzura, a obtinut azil politic in Franta. Detaliile vietii lui Kadare, prin prisma carora “Umbra’ devine pana la un punct un roman autobiografic, m-au facut sa ma gandesc si la Andrei Makine, un alt scriitor din Est care a gasit adapost si recunoastere in Franta, in romanele sale intalnind aceeasi tema a dublei identitati si a dublei culturi. Asemanarile insa se opresc aici pentru ca stilurile celor doi mi s-au parut foarte diferite.

Romanul “Umbra” urmareste un regizor albanez care se bucura de privilegiul de a calatori la Paris datorita unor schimburi culturale. Inceputul cartii nu anunta nimic interesant, dar aceste calatorii repetate ale personajului intre Franta si Albania reprezinta pretextul folosit de Kadare pentru a analiza conditia intelectualilor sub cenzura ideologica. Parisul plin de viata, cafenelele aglomerate, receptiile stralucitoare, libertatea relativa de care se bucura in acest spatiu sunt prezentate in opozitie cu lumea lasata in urma cu fiecare calatorie: o lume rece, intunecata, sub semnul mortii, in care chiar si timpul se scurge altfel.

E interesant si modul in care la nivel stilistic scriitorul transforma fiecare spatiu si personaj intr-un simbol: sora, fratele, mama, lumina, oglinda, moartea, mormantul, diavolul. O cartea cu numeroase referinte culturale, de la “Divina Comedie”, la mitologia greaca si legenda albaneza a lui Konstandin si a Doruntinei:

“In lumea aceasta oamenii nu fac altceva decat sa repete aceeasi poveste. Sunt diferite doar ochii, parul si statura, asa cum se intampla cu actorii, care-si dau jos peruca si alerga inapoi pe scena sa-si joace rolul urmator. Oricat am incerca sa ne ferim de asta, nu putem sa nu ne conformam semnalelor pe care le primim si nici sa evitam identificarea cu cavalerul medieval, pentru ca toate, si fraiele si itinerariul si orice altceva au fost stabilite cu mult timp in urma. “

“Intotdeauna am considerat ca prabusirea unui regim politic se manifesta cel mai spectaculos si evident prin trecerea rapida a vilelor de pe litoral de la cei invinsi la invingatori. Iar primele care simt pe pielea lor nenorocirea sunt doamnele din inalta societate, ai caror umeri, de pe care au fost smulse bijuteriile si broderiile grele, se inconvoaie in asteptarea loviturii urmatoare. Inca putin si in lumina alba a lunii as fi putut zari perlele risipite, amestecate cu bucati de scoica si cuart stralucitor, ale unor aristocrate imaginare.”

“Masinaria, vartelnita timpului scotea rebuturi. Ghemuite, parca deformate de paralizie, zilele se nasteau cu seara la inceput si dimineata la sfarsit. Ani cu doua ierni si o toamna intre ele, si mai rau, trei veri la rand si o iarna atarnand jalnic. Dar cel mai trist era sa vezi timpul scurgandu-se invers.”