El último bandoneón

Am dat intamplator peste un documentar emotionant semnat de Alejandro Saderman care sunt sigura ca o sa le placa tuturor celor care iubesc tangoul.

O acordeonista ajunge in Buenos Aires cu gandul sa faca parte din orchestra unui cunoscut profesor de tango. La auditie afla insa ca vechiul ei acordeon nu este potrivit si i se mai acorda o sansa cu conditia sa-l inlocuiasca. Acesta este pretextul pentru o aventura fascinanta pe strazile Buenos Airesului in cautarea unui Doble A, un acordeon care nu a mai fost fabricat din anii’40, prin micile ateliere de reparat instrumente, prin cafenelele si salile unde se danseaza milonga.

Sunt aduse in fata camerei foste glorii ale tangoului, dansatori, acordeonisti, negustori dar si oameni simpli care vorbesc despre magia tangoului si a acordeonului amintindu-si de Gardel, Piazzolla, Anibal Troilo si de cum tangoul le-a schimbat viata.

O surpriza frumoasa a fost sa-i vad si pe Geraldine Rojas si Javier Rodriguez care-mi erau atat de dragi cand dansau impreuna vorbind despre tango ca o forma de a-ti arata afectiunea. El tango es  un sentimiento que se baila.

Este o minunatie, genul acela de documentar realizat fara prea multe pretentii dar foarte emotionant datorita marturiilor pe care le surprinde. Cateva imagini aici.

Guy and Madeline on a Park Bench

Un musical experimental regizat de Damien Chazelle in care totul pare improvizatie. Un amestec de jazz si cadre alb-negru cu o doza de romantism si poate un pic amatorism.

Regizorul uita uneori de povestea trompetistului si pune accentul mai mult pe atmosfera dar, chiar si asa, scenele nouvelle vague in pasi de step mi s-au parut originale, iesite din comun.

Herr Ober, zwei Mocca

Venind parca dintr-o epoca in care mustata era un must have si o obligatie….Henry de Winter

We all have dreams of leaving…

Doua voci care ma urmaresc zilele astea

La Luciernaga

Cum sa furi o palarie in pasi de tango…

Jazzy mood

Portraits in Jazz

Evadare

Nu stiu cati dintre cei care citesc aceste randuri au idee cine a fost Elvira Madigan, mie imi suna cunoscut  doar ca numele concertului lui  Mozart pana sa vad filmul din 1967 regizat de Bo Widerberg.  Povestea de dragoste a unei acrobate daneze de doar 20 ani care in 1889 scandalizeaza societatea fugind cu un locotenent de cavalerie suedez casatorit. Cei doi petrec o luna impreuna departe de cunoscuti intr-un sat din Danemarca pescuind, mergand la picnicuri si ironizand titlurile din ziarele care ii dadeau disparuti, dar se sinucid la scurt timp dupa aceasta evadare.

Mi-a placut cum a fost sugerata eliberarea de conventii si cautarea unei alte identitati prin faptul ca el renunta la uniforma militara iar ea renunta la numele de scena si redevine Hedvig Jensen. Mai sunt si unele cadre care, unui spectator atent la detalii, i-ar oferi indicii asupra finalului tragic daca acesta nu ar fi fost deconspirat de regizor la inceputul filmului. Nu am inteles aceasta alegere a regizorului si nici motivele celor doi indragostiti de a-si lua viata nu cred ca au fost foarte bine conturate catre final.

Am stat in cumpana daca sa scriu ceva despre film pentru ca este unul de atmosfera, nu e filmul care sa impresioneze prin poveste, dimpotriva, la prima vedere poate parea chiar prea romantic sau siropos. Si nici tema depasirii constrangerilor sociale-a celor doi indragostiti care se opun normelor morale si fug pentru a-si cauta cu naivitate propria lor lume care sa-i accepte-nu e noua.

Imaginea insa e fascinanta, te fura…frumusetea angelica a Piei Degermark, decorurile campestre care ascund idila celor doi, culorile pastelate. Cu fiecare cadru ai impresia ca te uiti la o pictura impresionista in tonuri de galben, albastru si verde pe muzica de Mozart. Este un film pentru cei carora le plac filmele lui Antonioni sau cele picturale in general, in care imaginile sau mimica personajelor spun mai multe decat toate replicile sau povestea in sine.

Poema

Geraldine Rojas si Javier Rodriguez cand inca mai dansau impreuna si aduceau povesti de dragoste pe ringul de dans. De ce nu exista niciun loc in Constanta unde sa vad si eu un spectacol de tango?

Chacun son cinéma

….ou ce petit coup au coeur quand la lumière s’éteint et que le film commence este o serie de scurtmetraje realizate cu ocazia celei de-a 60a editii a Festivalului de la Cannes. Imi place cand regizorii sunt invitati sa se joace cu diverse teme pentru ca uneori iau nastere mici bijuterii. De data aceasta 34 regizori, filmulete de trei minute, unele reusite altele mai ciudate(sa nu folosesc alt cuvant), avand ca tema cinematograful.

Priveam cu neincredere ideea unor filme de trei minute pentru ca mi se parea prea putin timp sa poti crea ceva memorabil sau macar legat de tema respectiva. Cativa regizori insa reusesc, fie ca pun accent pe locul propriu-zis, emotiile sau amintirile provocate de imaginile de pe ecran, pe ce se intampla intr-o sala de cinematograf sau ca aleg umorul negru (Lars von Trier si Roman Polanski) si sa critice intr-un fel filmele comerciale fara subiect din prezent, seria merita vazuta. Mi-au placut scurtmetrajele simple semnate Nanni Moretti si Claude Lelouch avand la baza asocierea momentelor importante din viata cu anumite filme sau vizite la cinema si cel al unui regizor necunoscut mie- Atom Egoyan, in care doua persoane aflate in sali diferite isi trimit secvente din film pe telefon.

In unele apar chiar regizorii, de exemplu il vedem pe David Cronenberg ca ultimul evreu din lume in ultimul cinematograf din lume. Wong Kar Wai nu mi-a transmis mare lucru, cred ca se potrivea mai mult in Eros decat in Chacun son cinéma iar Inarritu spune o poveste in imagini frumoase dar cu un personaj orb, sugerand ca filmele inseamna mult mai mult decat niste simple imagini. Fie ele uimitoare, triste, plictisitoare sau socante, mi-au amintit de Anna Karina si Anouk Aimée, m-am trezit fredonand muzica din Un homme et une femme si mi s-a facut un dor nebun sa vad ceva cu Ginger Rogers si Fred Astaire 🙂

Midnight jazz

La fille sur le pont

Nu este prima data si sunt sigura ca nici ultima cand un regizor foloseste momentul devenit deja romantic in care o”ea” frumoasa si fara speranta vrea sa se arunce de pe un pod din Paris chiar atunci cand un”el” misterios se desprinde din umbra gata sa o salveze. Insa in La fille sur le pont (1999) regizorul Patrice Leconte incearca sa ofere o alta varianta a acelei salvari si implicit sa puna accent pe increderea aparuta intre cele 2 personaje. Vanessa Paradis este Adèle, o Lolita pe care norocul a ocolit-o in viata, asa cum ea insasi se caracterizeaza in secventa de o sinceritate dezarmanta din deschiderea filmului. O data devenita asistenta lui Daniel Auteuil, un aruncator de cutite convins ca in viata trebuie sa-ti faci norocul, nu sa-l astepti, filmul urmareste relatia uneori tensionata, altadata jucausa dintre cei doi si modul in care pentru Adèle fiecare zi devine o alta ocazie sa-si schimbe norocul.

Vizual, La fille sur le pont este o combinatie surprinzatoare de imagini alb-negru decupate parca din filmele mute, jocuri de lumini si umbre, dar si cadre lungi care redau atmosfera si personajele uneori bizare din cazinouri sau spectacole de circ. Nici coloana sonora nu e mai prejos, Benny Goodman, Marianne Faithfull, Carlo Buti dar si Noro Morales sau muzica orientala.

Impresioneaza expresivitatea chipului Vanessei Paradis, cu frumusetea ei iesita din tipare reusind sa transforme in ceva senzual chiar si spectacolele in care este tinta lui Auteuil. Dar ce mi-a ramas intiparit in minte cel mai bine a fost senzatia de ireal care pluteste de-a lungul filmului, pentru ca de la prima scena in care Adèle marturiseste ca-si vede viitorul ca o camera de asteptare din care toata lumea pleaca in afara de ea, ai impresia ca tot ce urmeaza e doar o fantezie sau un vis.

De battre mon coeur s’est arrêté

Imi place din ce in ce mai mult Romain Duris. Il zarisem in Paris (2008) alaturi de Juliette Binoche si Dans Paris (2006) in rolul fratelui depresiv al lui Louis Garrel, in ipostaze oarecum asemanatoare. Insa cu rolul plin de forta din De battre mon coeur s’est arrete (2005) e imposibil sa nu-ti atraga atentia. Interpreteaza un agent imobiliar care incearca sa traiasca simultan in doua lumi diferite, incapabil sa ia o decizie.

In prima, lumea intunecata a mafiei imobiliare, unde afacerile presupun si vizite in miezul noptii cu bata de baseball, avem o persoana rece, fara procese de constiinta atunci cand trebuie sa lase familii in strada, care asculta muzica electronica si uneori devine chiar recuperator in afacerile dubioase ala tatalui sau.

Cand de-abia te obisnuiesti cu personajul si ai impresia ca stii incotro merg lucrurile, o intalnire cu un profesor din trecut il determina sa se intoarca la vechea lui pasiune pentru pian si ti se dezvaluie o alta persoana, atat de diferita de prima. Una care asculta obsesiv arii clasice, studiaza imagini cu miscarile mainilor unor pianisti si ia lectii pentru o auditie, desi singurele modalitati prin care poate comunica cu profesoara sunt muzica si gesturile.

Nu o sa incep sa insir premiile castigate de film, cert este ca merita vazut, pentru modul in care regizorul Jacques Audiard a reusit sa imbine violenta cu Chopin, Bach si Brahms, pentru modul in care camera mobila urmareste pe tot parcursul filmului mainile nervoase ale personajului, fie pe clapele pianului, fie pe un bar sau atingand gatul unei femei, dar mai ales pentru interpretarea febrila a lui Duris. Cel mai bun rol al sau, din ce am vazut pana acum.

Aimer pour la beauté du geste

Puteam sa sustin fara nicio ezitare ca nu-mi plac musical-urile facute in prezent. Dar intr-o noapte, un film care nu anunta decat o comedie usoara si simpatica ma face sa-mi reconsider pozitia razboinica fata de acest gen, prin naturaletea jocului actorilor si imaginea Parisului rece, invaluit in ploaie, in tonuri de gri sau culori pastelate, perfect in acord  cu starile personajelor si secventele muzicale.

Les Chansons d’amour (2007) este a treia colaborare intre regizorul Christophe Honore si Louis Garrel, povestea de dragoste dintre 3 persoane, spusa de-a lungul a 3 acte si 13 cantece. Povestea unui ménage à trois, la inceput amuzanta, jucausa, neconventionala, care spre sfarsit capata accente triste, nostalgice, spusa prin intermediul muzicii lui Alex Beaupain, fredonata dezinvolt de personaje pe strazi, in cafenele sau parcuri.

Mi-a placut  familia imaginata de regizor pentru Julie, pentru ca-ti lasa impresia ca undeva, pe o straduta in Paris traieste o asemenea familie, si mai ales modul in care Chiara Mastroianni intra in rolul surorii care cauta raspunsuri. Totusi, sunt sigura ca scenele mai indraznete cu persoane de acelasi sex fac filmul dificil de urmarit pentru unele persoane. Din punctul asta de vedere, desi atmosfera este una diferita, l-am asociat cu The dreamers (2003) regizat de Bertolucci, poate si din cauza aparitiei lui Garrel in ambele filme.

Vorbeam de curand cu un prieten  despre listele cu filme celebre “care trebuie vazute” si cum ne limiteaza astfel de liste posibilitatea de a cauta alte filme, mai putin cunoscute. Les Chansons d’amour este un asemenea film: nu e printre primele in topurile de pe imdb sau alte site-uri asemanatoare si nu are actori cu nume sonore, insa se potriveste perfect in decorul unei dupa-amieze ploioase de septembrie.

The Gadsdens

Dintre zecile sau chiar sutele de trupe indie rock aparute in ultimii ani, din cand in cand una imi mai atrage atentia, si in cazul de fata, ma face sa fredonez anumite acorduri dimineata in ceasca de cafea sau la munca atunci cand ar tb sa ma concentrez  la cu totul altceva. I-am descoperit pe The Gadsdens in primavara cu cateva piese luate de pe profilul lor de MySpace insa am asteptat sa scoata si un album inainte sa le recomand muzica. Cum asta nu s-a intamplat pana acum, pot doar sa le ofer putin spatiu aici, in speranta ca baietii nu au renuntat la idee si nu se vor multumi doar cu live gigs.

In the mood for…tango

Ce faci in mijlocul noptii cand toata lumea din jur doarme, somnul refuza sa apara si te despart doar 4 ore de momentul in care trebuie sa te prezinti la serviciu, odihnita si gata sa ataci teancul de dosare care te asteapta pe birou? Cauti tangouri pe net…desigur 😛 Nu mi-am dat seama ca este atat de greu sa gasesti imagini de calitate din concursurile de tango. Aici de exemplu inca o milonga interesanta dansata de Javier Rodrigues si Geraldine Rojas.

Bon anniversaire

Nu puteam lasa sa treaca ziua de 23 iunie fara sa amintesc de Yann Tiersen. I-am descoperit muzica instrumentala in momentul in care a aparut Amelie(2001), relativ tarziu avand in vedere cele 5 albume purtandu-i semnatura aparute pana in acel an. Cunoscut mai ales pentru modul in care a surprins atmosfera unor filme ca: La vie revee des anges(1998), Amelie(2001) sau Good Bye Lenin(2003), Tiersen a ales sa se indeparteze de educatia muzicala clasica primita, experimentand cu diverse instrumente si devenind astfel precursorul miscarii muzicale numita la nouvelle generation. Cine s-ar fi gandit ca sunetul pretentios al pianului, clavecinului sau cel intim si nostalgic al unei viori ar merge atat de bine langa cel al unui acordeon jucaus, xilofon sau chiar al masinii de scris…..Ascultandu-i muzica esti vrajit de acordurile melancolice cu treceri intempestive la ritmuri electrizante si te intrebi cum fiecare sunet poate fi o surpriza.