El último bandoneón

Am dat intamplator peste un documentar emotionant semnat de Alejandro Saderman care sunt sigura ca o sa le placa tuturor celor care iubesc tangoul.

O acordeonista ajunge in Buenos Aires cu gandul sa faca parte din orchestra unui cunoscut profesor de tango. La auditie afla insa ca vechiul ei acordeon nu este potrivit si i se mai acorda o sansa cu conditia sa-l inlocuiasca. Acesta este pretextul pentru o aventura fascinanta pe strazile Buenos Airesului in cautarea unui Doble A, un acordeon care nu a mai fost fabricat din anii’40, prin micile ateliere de reparat instrumente, prin cafenelele si salile unde se danseaza milonga.

Sunt aduse in fata camerei foste glorii ale tangoului, dansatori, acordeonisti, negustori dar si oameni simpli care vorbesc despre magia tangoului si a acordeonului amintindu-si de Gardel, Piazzolla, Anibal Troilo si de cum tangoul le-a schimbat viata.

O surpriza frumoasa a fost sa-i vad si pe Geraldine Rojas si Javier Rodriguez care-mi erau atat de dragi cand dansau impreuna vorbind despre tango ca o forma de a-ti arata afectiunea. El tango es  un sentimiento que se baila.

Este o minunatie, genul acela de documentar realizat fara prea multe pretentii dar foarte emotionant datorita marturiilor pe care le surprinde. Cateva imagini aici.

Povesti din belle epoque

Cand ma gandesc la regizorii care au folosit la belle époque drept decor pentru povestile lor, Max Ophüls este primul care-mi vine in minte cu frumoasele sale contes de fées pour grandes-personnes: Le Plaisir, La Ronde sau Letter from an Unknown Woman. Weekendul trecut am descoperit un alt film minunat din acea perioada, regizat de Jacques Becker si avandu-i in rolurile principale pe Simone Signoret si un foarte tanar Serge Reggiani.

Casque d’or (1952) reda tensiunile lumii gangsterilor din Parisul sfarsitului de secol XIX in momentul in care o femme fatale carismatica si provocatoare tulbura loialitatile si ierarhia care existau pana in acel moment printre raufacatorii din Belleville. Filmul este un lung sir de imagini si situatii contrastante: valsuri si idile in decoruri rustice urmate de crime violente pe stradutele dosnice ale Parisului. Film romantic de atmosfera si film cu gangsteri.

Mi-a placut acel amestec de candoare si violenta si faptul ca regizorul nu mizeaza doar pe faradelegile bandei conduse de Claude Dauphin, dovedindu-se si un fin observator al trairilor personajelor. Ce sa mai vorbesc de jocul fara cusur al actorilor care aduce un plus de dramatism povestii.

Simone Signoret ma obisnuise deja cu rolurile de femme fatale voluptoasa asa ca rolul ei nu a fost nicio surpriza. Serge Reggiani in schimb parca nu-si gasea locul initial intr-un astfel de tablou, il vedeam in povestea de dragoste, nu si in lumea criminalilor fara scrupule din Paris. Dar cat de rau m-am inselat… in final, jocul lui este cel mai convingator, chipul lui este cel care-ti ramane in minte si dupa cateva zile dupa ce s-a terminat povestea. Unul din motivele pentru care recomand filmul.

So many people are shut up tight inside themselves like boxes

Nu ar fi prima carte pe care m-am gandit sa o abandonez dupa primele pagini ca mai apoi sa-mi rezerve surprize placute. Dupa o carte de Tracy Chevalier, stilul lui Siri Hustvedt mi s-a parut pretentios si coplesitor prin multitudinea de detalii carora nu le vedeam rostul. Tot asteptam sa mi se spuna si o poveste, nebanuind ca o sa-mi fie oferite atat de multe daca aveam putina rabdare.

What I Loved detaliaza vietile a doua familii din lumea academica a New York-ului anilor ‘70: un profesor de istoria artei casatorit cu o scriitoare si un artist controversat a carui sotie este preocupata de sociologie, studiind boli de nutritie sau cazuri de isterie din secolul XIX. Cele doua familii, Hertzberg si Wechsler, isi traiesc impreuna dramele si bucuriile pana in momentul in care se intampla ceva care schimba modul in care personajele interactioneaza.

Scriitoarea observa, analizeaza si interpreteaza cum personajele fac fata unei pierderi, pierderea unui copil, pierderea sotiei, pierderea increderii sau a controlului.

What I Loved ofera uneori un spectacol fascinant si grotesc pe care nu l-am anticipat in acele prime pagini calculate. Am fost luata prin surprindere de mai toate twisturile cartii si niciunul din scenariile pe care mi le imaginam nu s-au adeverit. Ba chiar, dupa cateva zeci de pagini, romanul incepe sa aduca mai mult cu un thriller cu personaje stranii decat cu drama unor intelectuali.

Cartea aduce in discutie si interpretarea unor opere de arta pe care le poti citi, in care poti cauta semne ale intentiilor sau temerilor personajelor. Ceea ce a facut ca lectura sa fie si mai interesanta. Mi-au placut acele basme reinventate in opere de arta si maniera in care Siri Hustvedt le descrie, aproape hipnotic as spune, cu atata atentie ca ti le poti inchipui in fata ochilor.

Mi s-a parut o carte ambitioasa, sofisticata, si m-a convins sa caut si alte carti ale scriitoarei. Poate The Blindfold sau Sorrows of an American.

The Summer of ’65

Cateva filme fara sunet din arhiva personala a actorului Roddy McDowall au fost date publicitatii zilele trecute. Majoritatea filmate in vara anului 1965 la plaja sau in casele de vacanta ale actorilor. I can’t stop watching !

Christopher Plummer & Natalie Wood

Lauren Bacall, Anthony Perkins & Jane Fonda

Rock Hudson & Lauren Bacall

Kirk Douglas, Lauren Bacall & Paul Newman       

Franta pe care uitam s-o iubim

I-am indragit Testamentul francez si  Pe vremea fluviului Amur, dar dupa Fiica unui erou al Uniunii Sovietice sub asteptari si o incercare nereusita de a citi Recviemul pentru Est, nu as fi crezut ca Andrei Makine va mai ajunge curand printre lecturile mele.

Intre timp am dat peste acest volum cu scurte eseuri publicate in 2006 la invitatia editurii Flammarion de a celebra anul francofoniei si nu am rezistat tentatiei de a vedea ce a avut de spus Makine despre tara care i-a dat sansa sa-si faca cunoscute povestile.

Acuzator si ironic cand vorbeste despre cultura franceza, de ce a fost in trecut spiritul francez si ce reprezinta in prezent, dar si cu o doza de umor cand vine vorba de cheia misterului francez sau convingerile francezilor, scriitorul isi dezvaluie gandurile referitoare la acea Franta indepartata si misterioasa pe care o visa in copilarie, problema Algeriei postcoloniale, certurile politice din prezent sau diversitatea culturala.

Nu mi s-a parut o carte extraordinara, dar este de citit, mai ales daca sunteti familiarizati cu stilul scriitorului. Ca o curiozitate.

« Francitatea a insemnat intotdeauna cautarea de forme noi. Ca sa tii in frau haosul elementelor, ca sa starnesti aparitia frumusetii, sa-ti oferi o bucurie intelectuala, estetica sau carnala. Forma unei catedrale, a unei siluete feminine, a unui gand, a unei societati, a unei strofe… »

«  Asa arata astazi francezul care gandeste : o inteligenta infofolita in nenumarate straturi de protectie, si care tatoneaza, se strecoara printre subiecte interzise, se taraste pe un camp minat, inspaimantat de o posibila explozie. Si daca toate minele acestea n-ar fi decat imaginare ? Si daca n-am mai fi obligati, cand incepem o discutie sincera, sa cantarim caracteristicile etnice, sociale, sexuale ale interlocutorului nostru si sa ne cenzuram in functie de aceste criterii ? Si daca ne-am putea recapata verticalitatea si vorbi cu glas tare ? Ca Voltaire in momentele lui cele mai bune. Ca Hugo pe insula lui.  »

«  Franta si-a atras ura pentru ca francezii au lasat-o sa se goleasca de substanta ei, sa se transforme intr-un simplu teritoriu de populare, intr-un capetel de Eurasie mondializata. »

Ascunzisuri

Gasesc din ce in ce mai rar filme in timpul carora, pentru cateva ore,  ma pot bucura de fiecare imagine, culoare si senzatie de pe ecran fara sa ma mai gandesc la nimic altceva.

Regizat de Olivier Assayas, Les destinees sentimentales (2000)  prezinta de-a lungul a 30 ani o comunitate din Limoges, cu traditiile si rivalitatile ei, cu manufactura de portelan si distileria de coniac unde lucreaza toate familiile, si mai ales cu prejudecatile ei.

Atunci cand un pastor protestant indrazneste sa divorteze de sotia infidela si sa aiba o relatie departe de ochii familiei cu nepoata unui afacerist din zona, isi atrage dezaprobarea tuturor. Se retrage o perioada in Elvetia intr-un peisaj idilic dar este nevoit sa se intoarca in mijlocul comunitatii indignate pentru a prelua afacerea familiei.

Filmul este minunat interpretat. Charles Berling da viata unui personaj tensionat, caruia cu greu ii ghicesti motivatiile, prins de-a lungul anilor intre responsabilitatea fata de familie si vocatia de preot.  Isabelle Huppert, severa, nevrotica in rolul sotiei infidele a pastorului care se victimizeaza pentru orice si Emmanuelle Beart, naturala si eleganta in orice scena, ca e vorba de minunatul dans de la inceputul filmului sau de cules cirese intr-o dupa-amiaza de vara,  echilibreaza intr-un fel filmul si par sa-i faca deciziile personajului principal mai usor de inteles.

Este interesant de vazut si cum, asemanator cu L’Heure d’ete (2008)  unde urmaream cum articolele de mobilier paraseau casa batraneasca, in Les destinees sentimentales sunt studiate cu acelasi ochi nostalgic portelanurile familiei Barnery sau sticlele de coniac nobil ale batranului Pommerel. Modul in care regizorul isi manifesta si aici interesul pentru obiecte si  traditie in general, aceeasi atentie pentru detaliu pe care am observat-o si in primul film, ma face sa cred ca–i sunt caracteristice si ca le voi gasi si in alte filme care-i poarta semnatura.

Alta familie, alte ascunzisuri. Un secret (2007) este povestea unei familii de evrei in Franta ocupata de nazisti, o poveste spusa mai intai in joaca de un copil care incearca sa puna cap la cap noutatile despre istoria familiei pe care le fura de la cei din jur. Personajul darama piesele si reconstruieste povestea iar si iar, pana cand jocul capata greutatea unei confidente.

Un film cu multe fapte trecute sub tacere, despre cum o istorie spusa gresit poate deforma prezentul unei familii si cum ne folosim uneori de adevaruri spuse pe jumatate pentru a trai intr-o poveste confortabila.

Marturisesc ca, desi filmul are cateva stangacii si poti anticipa usor anumite reactii ale personajelor, ca si in cazul  peliculei regizate de Assayas, m-am bucurat de fiecare cadru, personaj, de fiecare particica a povestii dezvaluite cu atata rabdare de regizorul Claude Miller. Cele doua filme au fost ca o placere vinovata pe care am incercat sa o prelungesc cat mai mult.

De la A la Z

De la Cristi o leapsa care initial mi s-a parut haioasa dar in final mi-a dat ceva batai de cap. E criminal sa pui o balanta sa aleaga intre atatea variante 😀

Asadar carti, muzica si filme pentru toate literele alfabetului:

Brooklyn

De la Numele ei era Viata a Melaniei Mazzucco nu am mai citit nicio carte care sa redea atat de convingator atmosfera New York-ului asaltat de imigranti in perioada de dupa al doilea razboi mondial.

Dar daca Melania Mazzucco isi baza intregul roman pe date reale din istoria propriei familii, ceea ce mi se parea ca intrerupe naratiunea in unele momente,  Colm Toibin lasa deoparte tonul de confesiune, dozand emotiile personajelor suficient cat povestea irlandezei care incearca sa-si gaseasca locul in peisajul colorat al Brooklyn-ului anilor ’50 sa fie credibila.

Urmarim cum Eilis Lacey paraseste micul oras irlandez unde nu gaseste o slujba potrivita studiilor ei si traverseaza oceanul amagindu-se ca astfel isi poate ajuta familia lasata in urma. Intimidata initial de toate schimbarile, personajul ei evolueaza continuu. Drept urmare, la final nu mai avem imaginea acelei tinere teribil de speriata, instrainata de familie, putem observa un soi de detasare si cum isi poate asuma decizii dificile.

E interesant de vazut cum scriitorul nu reda doar modul in care sunt priviti imigrantii de catre americani dar si mentalitatile diferitelor comunitati de imigranti, prejudecatile si conflictele care apar intre irlandezi si italieni de exemplu, sau cum se redefineste atitudinea new-yorkezilor fata de persoanele de culoare.

Din carte nu lipsesc nici acele pasaje care dau autenticitate si poate o nota nostalgica intregii povesti: o zi la plaja in Coney Island,  dansurile organizate de irlandezi in parohia Parintelui Flood sau serile petrecute de Eilis cu familia iubitului ei italian.

Este prima carte scrisa de Colm Toibin pe care o citesc si sunt sigura ca nu o sa fie si ultima. Imi place ca scrie fluid, reusind sa-si individualizeze personajele doar din cateva tuse, fara descrieri pretentioase.

La baie des anges

In 1963, inainte de Umbrelele din Cherbourg si Domnisoarele din Rochefort, Jacques Demy a adus pe ecran o poveste mai sobra, despre evadarile din cotidian la care recurgem uneori si usurinta cu care putem pierde totul intr-un moment pe care-l credeam norocos.

Claude Mann interpreteaza un functionar plictisit de rutina de zi cu zi si de un tata autoritar care se lasa prins in exuberanta si libertatea pe care are impresia ca i le ofera jocurile de noroc. Dupa ce o intalneste pe Jackie, o femme fatale impulsiva trecuta de prima tinerete pentru care un joc la ruleta este o adevarata experienta religioasa,  Jean se decide sa-si schimbe planurile de vacanta. Lasa in urma viata lipsita de suprize pe care o avea inainte, preferand sa-si duca necazurile si bucuriile dintr-un cazino in altul de-a lungul Coastei de Azur.

 Mi-a placut ca in ciuda temelor grave regizorul nu transforma escapadele celor doi in ceva moralizator.  Jacques Demy nu pare sa dea lectii de morala ci mai degraba lectii de stil, Jeanne Moreau fiind de neuitat in rolul voluptoasei platinate. Cu tinutele ei extravagante si lectiile de seductie in peisajele superbe ale Rivierei  Franceze isi eclipseaza cu desavarsire partenerul de ecran si te face sa te intrebi daca filmul este intr-adevar o poveste despre pierdere si viciu sau una despre eleganta anilor ’60. Cateva scene aici.

De la o fereastra

« Uneori uitam de marea al carei miros patrunzator imi producea o euforie lucida, si gandeam – regandeam – lumea in valori ale cerului… Aici era superfluu sa vorbesti de cirus, cumulus, nimbus si alte forme catalogate. Norii nostri erau de alta rasa. Capriciosi si volubili refuzau orice clasificare. Daca erau cirus, cumulus ori nimbus, erau asa fara sa o stie si fara sa vrea sa o stie. Nu le pasa. Erau pe cer datorita regescului, tropicalului lor chef. Si tocmai din acest motiv, puteai sa-i vezi bagareti, iscoditori, figuri alegorice, infumurati, timizi, umflati, catarati unii peste altii, sau supusi, tarati de altii mai mari care erau Galagiosii, Stapanii de Sus, promitatori de Mari Ploi, desi se indepartau deodata fara sa daruiasca nimic pamantului insetat.

Alteori, insa, cand te asteptai mai putin, se opreau deasupra campurilor cu apasarea lor de plumb, inchizand orizontul din hotar in hotar si dintr-o data, infuriati pe neasteptate, se sfasiau in panglici, in scame daracite, si maturau firmamentul cu semne de primejdie, involburandu-se in cicloane din cele puternice, devastatoare, pornindu-si marea simfonie de cataclisme, tavalugul lor de « te dobor, te dobor si iarasi te dobor » ca sa plece intr-o buna dimineata de parca nu s-ar fi intamplat nimic, joviali, imbujorati, veseli si potlogari, cerandu-si parca scuze – sa fie intr-un ceas bun si sa te ia dracu’ – pentru cele savarsite in ajun… » 

Alejo Carpentier –  Ritualul primaverii

Great House

Am stat in cumpana daca sa scriu ceva despre carte pentru ca mi-a inselat asteptarile intr-o anumita masura. Ca de obicei, nu m-am putut abtine sa nu o compar cu prima carte scrisa de Nicole Krauss pe care am citit-o si care mi s-a parut a fi mai echilibrata si mai convingatoare. In Great House dramele si emotiile personajelor par sa cantareasca mai greu  decat povestea in sine si asta cred ca m-a facut sa nu o citesc cu atata drag cu cat am citit Istoria iubirii.

Great House urmareste incercarea unor personaje de a rememora momente din trecut, este o carte despre pierdere si singuratate, facand referire si la supravietuitorii Holocaustului si ce s-a intamplat dupa al doilea razboi mondial cu bunurile confiscate de nazisti.

Personaje din diferite colturi ale lumii – o scriitoare new-yorkeza singuratica, un poet chilian victima a regimului lui Pinochet, o scriitoare londoneza supravietuitoare a Holocaustului, un negustor de antichitati din Ierusalim care nu gaseste o modalitate de a comunica cu cei doi copii – toate sunt legate prin intermediul unui scrin cu o istorie interesanta care ajunge intr-un moment sau altul in posesia tuturor.

Scriitoarea asterne povestile sub forma de mozaic si isi invita cititorii sa descopere legaturile dintre aceste personaje prinse parca in trecut, incapabile sa-si traiasca prezentul, nu fara a avea grija sa ne intinda si unele capcane, mici detalii care pe mine m-au facut sa-mi imaginez scenarii gresite.

Este o carte tulburatoare, careia i-am apreciat istoriile personale dar care, in final, nu mi-a ramas atat de aproape ca Istoria iubirii. In fine, poate nici nu aveam cum sa o indragesc avand in vedere temele apasatoare, cert este insa ca in unele pagini am ramas cu senzatia ca scriitoarea s-a straduit cam mult sa potriveasca firele povestilor.

Guy and Madeline on a Park Bench

Un musical experimental regizat de Damien Chazelle in care totul pare improvizatie. Un amestec de jazz si cadre alb-negru cu o doza de romantism si poate un pic amatorism.

Regizorul uita uneori de povestea trompetistului si pune accentul mai mult pe atmosfera dar, chiar si asa, scenele nouvelle vague in pasi de step mi s-au parut originale, iesite din comun.

A Touch of Ginger

Nu am considerat-o niciodata pe Ginger Rogers o actrita extraordinara. De fapt, nici nu  prea o consideram actrita, ci mai mult dansatoare, pana sa o vad in Stage Door (1937)  infruntand-o pe Katharine Hepburn in cateva schimburi de replici minunate. In weekend am mai vazut unul din filmele in care nu-l are partener pe Fred Astaire si m-am convins ca actrita este mai mult decat o aparitie efervescenta in musicaluri.

In Vivacious Lady (1938), regizat de George Stevens, inchipuiti-va o Ginger Rogers provocatoare si sigura pe ea cucerita de un Jimmy Stewart naiv si timid. O cantareata dintr-un club new-yorkez si un profesor de botanica nu gasesc momentul potrivit sa dezvaluie cunoscutilor « teribila » veste ca s-au casatorit pe ascuns asa ca improvizeaza tot felul aranjamente pana cand isi fac curajul sa-i infrunte pe cei de acasa.

Cele mai comice momente sunt provocate de amploarea pe care o ia mica lor minciuna in familia disfunctionala a profesorului si de situatia incomoda in care acesta este pus. Trebuie sa gaseasca rapid o modalitate decenta sa se desparta de cea cu care era logodit inainte de escapada in New York, sa-l multumeasca pe tatal autoritar care incearca sa-i controleze viata si sa-si fereasca si mama bolnava de inima de o eventuala surpriza neplacuta.

Nu stiu de ce Jimmy Stewart si Ginger Rogers nu au mai fost distribuiti si in alte filme impreuna. Oricat de suprinzatoare ar parea combinatia la inceput,  in Vivacious Lady cei doi fac o echipa grozava.

Balerine si revolutionari

Ritualul primaverii este o carte greu de incorsetat in categorii, o carte ambitioasa cu fraze intortocheate si un melanj de referinte la istorie si arta,  stiinta si balet, care m-a intimidat teribil in primele pagini, pana sa ma obisnuiesc cu stilul scriitorului.

O balerina rusa ce incearca sa puna in scena Ritualul Primaverii lui Stravinski si un arhitect cubanez care se ascunde din cauza convingerilor sale politice sunt purtati de scriitor de pe tarmurile unei sat spaniol in decorurile unui Paris haotic, pe scena New-Yorkului anilor ‘40 sau intr-o Havana sub a carei stralucire nobila se ascund  snobisme si prejudecati.

Marturiile celor doua personaje se impletesc frumos intr-o poveste in jurul careia sunt tesute multe altele, astfel incat de la o istorie personala ajungi sa fii martorul razboiului civil spaniol sau instaurarii regimului lui Fidel Castro. Momentele violente se intretaie cu cele feerice iar problemele rasiale aluneca gratios printre ideologiile politice si vanitatile burgheziei havaneze.

A fost greu de urmarit pe alocuri, ce-i drept, dar cartea mi-a placut foarte mult. Ma bucur ca nu am abandonat-o dupa acele prime pagini pentru ca a reusit intr-o saptamana agitata sa-mi linisteasca gandurile cu povestile ei despre revolutionari si balerine.

Iar ideea de a pune baletul in contextul unei lumi rascolite de revolutii mi s-a parut extraordinara. Alejo Carpentier a conturat o frumoasa poveste despre libertatea pe care ti-o poate conferi dansul, sau arta in general, atunci cand esti luat prin surprindere de o istorie careia nu-i apartii.

The Glass Room

Cartea britanicului Simon Mawer s-a dovedit a fi o lectura bizara. Daca in primele pagini nu puteam scapa de senzatia ca citesc o revista de arhitectura sau de design interior, in a doua parte a cartii autorul a considerat necesar sa imbine ce ar fi putut fi un reusit roman istoric cu twisturile putin credibile ale unor povesti de dragoste. Cam incalcita pentru gusturile mele dar trebuie sa recunosc ca ideea de la care porneste totul mi s-a parut originala.

The Glass Room este de fapt povestea unei case si a locuitorilor ei de-a lungul a cateva decenii, din perioada interbelica, de-a lungul celui de-al doilea razboi mondial si pana in prezent. Constructia este considerata o adevarata capodopera a arhitecturii, o casa care din ce am citit chiar exista in Cehia, intr-o zona a orasului Brno, in carte fiind ridicata de un excentric arhitect german pentru un industrias evreu nevoit sa fuga din Europa in urma Holocaustului.

Este pus in discutie foarte des conceptul de arta, mai ales acel modernism pentru care orice ornament reprezinta o crima, autorul jucandu-se cu simboluri si metafore tot atat de usor cum shimba si vietile personajelor lui.

Am apreciat combinatia interesanta de arta si istorie, de trecut si viitor, si modul in care dintr-un simbol al  viitorului casa se transforma o data cu amintirile personajelor pe care le adaposteste intr-un spatiu al trecutului si al destainuirilor dureroase. Cu toate acestea nu cred ca era necesar ca autorul sa dezvolte atat de mult povestile secundare, toate acele divagatii fac ca unele personaje sa nu fie conturate suficient si te indeparteaza la un moment dat de povestea familiei Landauer.

Herr Ober, zwei Mocca

Venind parca dintr-o epoca in care mustata era un must have si o obligatie….Henry de Winter